Galleria Nazionale d'Umbria

Corso Vannucci e artera centrului istoric, botezată după Pietro Vannucci — pictorul cunoscut ca «il Perugino», unul dintre profesorii lui Rafael. Se termină în Piazza IV Novembre, o piață asimetrică în care se adună cinci axe stradale ale orașului medieval, iar în mijloc stă Fontana Maggiore, ridicată între 1278 și 1280 după planul călugărului Fra Bevignate, cu sculpturile lui Nicola și Giovanni Pisano — doi dintre cei mai mari sculptori italieni ai secolului XIII. Fântâna n-a fost pusă acolo ca podoabă, ci ca să sărbătorească un apeduct nou, care aducea pentru prima oară apă de la Monte Pacciano în inima orașului: cele două bazine de marmură suprapuse sunt sculptate cu lunile anului, semnele zodiacului și scene biblice și mitologice despre întemeierea Perugiei. O restaurare mare, terminată în 2017, i-a dat luciul înapoi. Seara, tot Corso Vannucci iese la passeggiata, între cafenele și vitrine — exact rolul pe care strada îl joacă de secole.

Perugina s-a născut în 1907, pusă pe picioare de Francesco Buitoni, Annibale Spagnoli, Leone Ascoli și Francesco Andreani. Baci — bomboana de ciocolată cu alune, învelită într-un bilețel de dragoste în mai multe limbi — a apărut în 1922 dintr-o socoteală practică a Luisei Spagnoli: în loc să arunce resturile de la producția de bomboane, a amestecat bucăți de alună cu ciocolată și a pus o alună întreagă deasupra. Numele «Bacio», adică sărut, l-a dat Giovanni Buitoni, fiul lui Francesco, care a pariat corect că oamenii cumpără mai ușor o bomboană pe care o cer zicând «domnișoară, dați-mi un sărut» decât una cu numele inițial, mai puțin romantic. Fabrica de azi, trecută la Nestlé în 1988, ține Casa del Cioccolato, un muzeu ridicat chiar în incinta uzinei, cu arhivele istorice Buitoni-Perugina: ambalaje vechi, reclame din zorii televiziunii italiene și un Bacio de dimensiuni record. Prin geam vezi linia de producție reală lucrând, nu vitrine cu exponate moarte.

Rocca Paolina a fost ridicată între 1540 și 1543 la ordinul papei Paul al III-lea, după planurile lui Antonio da Sangallo cel Tânăr — nu ca dar, ci ca pedeapsă și ochi de supraveghere asupra Perugiei. Orașul se răsculase în «Războiul Sării», refuzând taxa umflată pe sare impusă de papă. Ca să facă loc fortăreței, papalitatea a ras o bună parte din orașul medieval: reședințele familiei Baglioni și peste o sută de case-turn, porți și biserici — un cartier întreg șters, ca să se ridice simbolul stăpânirii papale. Fortăreața de la suprafață a fost la rândul ei demolată în 1861, după ce Perugia a intrat în Regatul Italiei — un gest de eliberare de sub papă. Ce a rămas, și ce vizitezi azi, sunt vechile străzi ale orașului, prefăcute în pasaje subterane sub fundația fortăreței: o citadelă îngropată, unde calci literal pe unde călcau perugienii din secolul XVI, doar că totul e acum sub pământ, sub orașul de deasupra.

Un puț etrusc din secolul III î.Hr., adânc de 37 de metri. E singurul puț etrusc rămas intact din toată Italia, iar tu cobori până jos, la o cameră din epoca romană. Nu e muzeu cu vitrine: stai propriu-zis într-o construcție etruscă veche de 2.300 de ani, ceva ce nu găsești nicăieri altundeva.

Gotic pornit în 1305, una dintre cele mai mari biserici din Perugia, cu o navă care urcă în înalt. Înăuntru dai peste fresce de Benedetto Bonfigli și morminte renascentiste în marmură policromă — o colecție de artă care bate multe muzee mici. Intri gratis și găsești grandoare gotică și capele cu fresce intime, în același loc.

O arcadă etruscă din secolul III î.Hr. — cea mai veche poartă de oraș rămasă la locul ei din toată Italia. Face parte din centura defensivă originală, înglobată pe alocuri în zidăria medievală de mai târziu. Urci pe Via Ulisse Rocchi, printre turnuri medievale, cu priveliști pe drum, apoi mergi gratis pe metereze, pe latura de nord și de est a orașului. E scurt, e gratis și e o mostră autentică din cei 2.500 de ani neîntrerupți ai Perugiei — mai ales dacă ești genul care fotografiază porți.