La Martorana

Valea a pornit ca oraș grec: Akragas a fost întemeiat în 580 î.Hr. de coloniști veniți din Gela și a ajuns unul dintre cele mai bogate orașe din lumea greacă. Șirul de temple dorice de pe creasta de azi — Hercule, Concordia, Hera Lacinia, Zeus Olimpianul — a fost ridicat mai ales în secolul V î.Hr., unele cu statui-coloană de peste 7 metri la Templul lui Zeus, cel mai mare proiect dintre toate și, culmea, niciodată terminat. Templul Concordiei stă în picioare de aproape 2.500 de ani, ceea ce nu e întâmplător: în 597 d.Hr. episcopul Grigore al Agrigentului l-a transformat în bazilică creștină, iar zidurile adăugate atunci l-au ținut întreg peste secole de cutremure — abia în 1748 au fost scoase, ca să iasă din nou la iveală forma doriană originală. Chiar în mijlocul parcului se ascunde Grădina Kolymbethra, un fost bazin antic transformat de-a lungul secolelor în livadă de citrice și migdali, restaurată de fundația FAI — o oază verde complet diferită de restul văii, arsă de soare.

Ideea a fost a arhiepiscopului Gualtiero Offamilio — Walter of the Mill, un englez ajuns arhiepiscop în Palermo normand — care a pornit lucrările în 1170 și a văzut clădirea consacrată solemn pe 6 aprilie 1185. E copil pur al perioadei normande din Sicilia: niște conducători de origine nordică care, în loc să impună un singur stil, au amestecat conștient bizantin, arab și occidental — stilul arab-normand care a marcat aproape două secole de artă siciliană. Îl vezi limpede pe exterior; interiorul, în schimb, a fost răscolit în secolul XVIII și refăcut neoclasic, așa că nu te aștepta la aceeași poveste înăuntru. Aici zac regii: Ruggero al II-lea, primul rege normand al Siciliei, pus într-un sarcofag de porfir în 1154, lângă Frederic al II-lea de Hohenstaufen și tatăl lui, Henric al VI-lea, ale căror sarcofage le-a mutat Frederic însuși de la Cefalù în 1215 — politica medievală europeană, normanzi, germani, arabi, bizantini, scrisă în piatră, nu în manuale. Din 2015 face parte dintr-un sit UNESCO seriat, alături de catedralele din Cefalù și Monreale.

Capela a fost ridicată din 1129, la ordinul regelui Ruggero al II-lea al Siciliei, în burta lui Palazzo dei Normanni, și consacrată în 1140. Dar n-a fost doar o capelă — a fost o declarație: așa voia un rege normand să conducă un regat cu multe etnii. Meșteri locali siculo-latini au ridicat zidurile, artizani veniți probabil din Bizanț au făcut mozaicurile, iar meșteri arabi au construit tavanul de lemn în tehnica aia islamică cu stalactite, muqarnas. Trei tradiții religioase și artistice diferite nu stau una lângă alta aici, ci una peste alta, în același spațiu. Cupola, transeptul și absidele sunt îmbrăcate sus, integral, în mozaic bizantin pe aur — printre cele mai importante din toată Sicilia — cu scene biblice și un Hristos Pantocrator uriaș care te privește de deasupra. Împreună cu Cefalù și Monreale, intră în itinerarul arab-normand pe care UNESCO l-a recunoscut ca exemplu de conviețuire reușită între lumi religioase și geografice foarte diferite — într-o vreme când restul Europei se măcelărea pe motive de credință mult mai des.

Ballarò e cea mai veche piață populară a Siciliei, cu rădăcini până în secolul X, pe vremea când arabii stăpâneau Palermo — l-au cucerit în 831, au făcut din el capitala emiratului și i-au spus Balarm. Numele Ballarò ar veni de la Balhara, un sat arab de lângă Monreale, de unde negustorii de legume veneau zilnic să-și vândă marfa în piața orașului. Mercato del Capo, vecina, a crescut în paralel în partea de sus a cartierului Seralcadi, de-a lungul vechiului râu Papireto — care azi curge undeva pe sub oraș, complet acoperit. Împreună cu Vucciria și Borgo Vecchio, cele două formau sistemul de aprovizionare al Palermo-ului: fiecare cartier cu piața lui, un model urban arab care a supraviețuit aproape neschimbat sub normanzi, spanioli și italieni deopotrivă. Astăzi Ballarò e una dintre puținele piețe din Europa unde stratul ăla arab încă se simte pe piele — vânzătorii strigă prețurile într-un ritm aproape muzical, iar mirosurile, culorile și limbile amestecate spun și povestea valurilor mai noi de imigranți care s-au așezat în cartier.

Aici se taie cele două artere ale orașului vechi — Corso Vittorio Emanuele și Via Maqueda — și cineva, între 1600 și 1620, a decis că o simplă intersecție nu e de-ajuns. Așa au ieșit patru colțuri baroce, cu o fântână în mijloc și, în colțul de nord-est, biserica San Giuseppe. E locul unde Palermo baroc s-a coagulat de fapt — inima centrului istoric. Stai un minut și învârte-te: ai tot orașul vechi în cele patru direcții.

Deschis în 1891, gândit neoclasic de Giuseppe Damiani Almeyda, cu o Victorie înaripată de bronz cocoțată pe fațadă. E principala sală de concerte și operă a orașului — emblema culturală a Palermo-ului din secolul XIX, când orașul voia să arate lumii că renaște. De afară e gratis și merită oprirea; dacă vrei înăuntru, dai ~10–12 € pe un tur ghidat.