Napoli Sotterranea

Pompei a fost un oraș roman prosper de vreo 11.000 de locuitori până în 79 d.Hr., când erupția Vezuviului l-a îngropat sub metri de cenușă și lapili în doar câteva ore. Mulți locuitori au murit direct în case, surprinși de gazele fierbinți, ceea ce a păstrat orașul aproape intact sub cenușă timp de aproape 1700 de ani — străzi cu urme de roți de căruțe, fresce de un roșu aprins, brutării cu pâinea încă în cuptor. Scavările au început abia în 1748, sub Carol al III-lea de Bourbon, conduse inițial de inginerul Roque Joaquín de Alcubierre, mai interesat de comori decât de arheologie riguroasă. Ce impresionează azi nu sunt doar clădirile, ci mulajele din ipsos ale corpurilor umane — tehnica inventată de arheologul Giuseppe Fiorelli în 1863, care a turnat ipsos în golurile lăsate de corpurile descompuse în cenușa întărită, surprinzând poziția exactă a oamenilor în ultimele clipe. Situl e uriaș, mult mai mare decât se așteaptă majoritatea vizitatorilor, și scavările continuă și acum — se descoperă case și fresce noi aproape în fiecare an, ceea ce arată cât de mult mai e de dezgropat.

Coasta Amalfi e fața sudică a Peninsulei Sorrentine, acolo unde Munții Lattari cad aproape vertical în Marea Tirreniană. Istoric, inima ei e orașul Amalfi, care a devenit republică maritimă independentă și a ajuns una dintre cele patru mari republici maritime italiene, alături de Veneția, Genova și Pisa, cu depozite comerciale în porturi din tot Mediteranul. Amalfitanii au scris și primul cod maritim din Europa, Tavole Amalfitane, care a reglementat comerțul pe mare în Mediterana din secolul XI până în 1570 — codul original se păstrează și azi la primăria din Amalfi. Din perioada de glorie a rămas și o industrie mai puțin cunoscută: producția de hârtie de mână, care a înflorit din secolul XIII în Valle dei Mulini, chiar în spatele orașului. Coasta de azi, cu Positano agățat de stâncă și Ravello sus pe munte, trăiește tot din geografia care a făcut-o cândva greu accesibilă: un singur drum îngust, SS163, leagă toate localitățile, așa că vara traficul se blochează ca acum o mie de ani — doar că în loc de corăbii sunt autocare.

Pizza napoletană așa cum o știi azi s-a format în cartierele sărace ale Napoli-ului din secolele XVIII-XIX, ca mâncare de stradă ieftină și rapidă pentru muncitori: aluat, roșii (aduse din America și adoptate repede de bucătăria locală) și puțină brânză sau usturoi, coaptă în câteva minute în cuptoare cu lemne. Da Michele, deschisă în 1870 lângă Via Tribunali, servește și azi practic doar două variante — marinara și margherita — exact ca la început. Povestea Margheritei, cu roșu-alb-verde în cinstea reginei Margherita di Savoia în 1889, e frumoasă, dar istoricii spun că pizza aceea exista deja cu decenii înainte, la Brandi sau altundeva; regina doar i-a dat un nume care a rămas. Ce contează azi e că arta pizzaiolo-ului napoletan a intrat în 2017 pe lista UNESCO a patrimoniului cultural imaterial — meseria de a întinde aluatul cu mâna, fără sucitor, și de a-l arunca în cuptorul de peste 400 de grade e considerată patrimoniu la fel de serios ca o catedrală. În centrul istoric găsești atât locuri de un secol și jumătate, cât și pizzerii noi care respectă aceleași reguli AVPN (Associazione Verace Pizza Napoletana): margine înaltă și pufoasă, centru subțire, mozzarella di bufala sau fior di latte.