Coasta Amalfi e fața sudică a Peninsulei Sorrentine, acolo unde Munții Lattari cad aproape vertical în Marea Tirreniană. Istoric, inima ei e orașul Amalfi, care a devenit republică maritimă independentă și a ajuns una dintre cele patru mari republici maritime italiene, alături de Veneția, Genova și Pisa, cu depozite comerciale în porturi din tot Mediteranul.
Amalfitanii au scris și primul cod maritim din Europa, Tavole Amalfitane, care a reglementat comerțul pe mare în Mediterana din secolul XI până în 1570 — codul original se păstrează și azi la primăria din Amalfi. Din perioada de glorie a rămas și o industrie mai puțin cunoscută: producția de hârtie de mână, care a înflorit din secolul XIII în Valle dei Mulini, chiar în spatele orașului.
Coasta de azi, cu Positano agățat de stâncă și Ravello sus pe munte, trăiește tot din geografia care a făcut-o cândva greu accesibilă: un singur drum îngust, SS163, leagă toate localitățile, așa că vara traficul se blochează ca acum o mie de ani — doar că în loc de corăbii sunt autocare.
- ·Drumul SS163 e sufocat de trafic vara; feriboturile (Travelmar, NLG) care leagă Salerno-Amalfi-Positano-Sorrento sunt varianta mai rapidă, dar circulă doar aprilie-octombrie.
- ·Sentiero degli Dei, poteca dintre Bomerano și Nocelle, e liberă tot anul și fără permis — se închide doar temporar la risc de incendii sau alunecări de teren.
- ·Un abonament de o zi pe autobuzele SITA Sud acoperă toată coasta, dar în orele de vârf din august autobuzele sunt supraaglomerate.
- ·Ravello, sus pe munte și fără plajă, rămâne mult mai liniștit decât Positano sau Amalfi.
Cum ajungi la Coasta Amalfi din România?
Coasta Amalfi e în apropiere de Napoli — cea mai bună bază de plecare.
Ce mai vezi în Napoli?
Pompei a fost un oraș roman prosper de vreo 11.000 de locuitori până în 79 d.Hr., când erupția Vezuviului l-a îngropat sub metri de cenușă și lapili în doar câteva ore. Mulți locuitori au murit direct în case, surprinși de gazele fierbinți, ceea ce a păstrat orașul aproape intact sub cenușă timp de aproape 1700 de ani — străzi cu urme de roți de căruțe, fresce de un roșu aprins, brutării cu pâinea încă în cuptor. Scavările au început abia în 1748, sub Carol al III-lea de Bourbon, conduse inițial de inginerul Roque Joaquín de Alcubierre, mai interesat de comori decât de arheologie riguroasă. Ce impresionează azi nu sunt doar clădirile, ci mulajele din ipsos ale corpurilor umane — tehnica inventată de arheologul Giuseppe Fiorelli în 1863, care a turnat ipsos în golurile lăsate de corpurile descompuse în cenușa întărită, surprinzând poziția exactă a oamenilor în ultimele clipe. Situl e uriaș, mult mai mare decât se așteaptă majoritatea vizitatorilor, și scavările continuă și acum — se descoperă case și fresce noi aproape în fiecare an, ceea ce arată cât de mult mai e de dezgropat.
Pizza napoletană așa cum o știi azi s-a format în cartierele sărace ale Napoli-ului din secolele XVIII-XIX, ca mâncare de stradă ieftină și rapidă pentru muncitori: aluat, roșii (aduse din America și adoptate repede de bucătăria locală) și puțină brânză sau usturoi, coaptă în câteva minute în cuptoare cu lemne. Da Michele, deschisă în 1870 lângă Via Tribunali, servește și azi practic doar două variante — marinara și margherita — exact ca la început. Povestea Margheritei, cu roșu-alb-verde în cinstea reginei Margherita di Savoia în 1889, e frumoasă, dar istoricii spun că pizza aceea exista deja cu decenii înainte, la Brandi sau altundeva; regina doar i-a dat un nume care a rămas. Ce contează azi e că arta pizzaiolo-ului napoletan a intrat în 2017 pe lista UNESCO a patrimoniului cultural imaterial — meseria de a întinde aluatul cu mâna, fără sucitor, și de a-l arunca în cuptorul de peste 400 de grade e considerată patrimoniu la fel de serios ca o catedrală. În centrul istoric găsești atât locuri de un secol și jumătate, cât și pizzerii noi care respectă aceleași reguli AVPN (Associazione Verace Pizza Napoletana): margine înaltă și pufoasă, centru subțire, mozzarella di bufala sau fior di latte.
Sub Napoli există un alt oraș, săpat în tuf vulcanic încă din secolul III î.Hr., când grecii extrăgeau piatra pentru ziduri și temple. Romanii au continuat să sape galerii, transformându-le în secolul I d.Hr. într-un apeduct care aducea apă de la izvoarele din Serino, la 70 km distanță, printr-o rețea de canale subterane care a alimentat orașul timp de secole. Aceleași tuneluri au fost refolosite în al Doilea Război Mondial ca adăposturi antiaeriene — napoletanii coborau cu saltele și lucruri de valoare când sunau sirenele. Turul te duce prin galerii înguste la 40 de metri sub stradă, printre cisterne romane și un teatru greco-roman ascuns azi sub o casă obișnuită din centrul istoric — se spune că acolo ar fi cântat chiar Nero. Contrastul e ce rămâne în minte: deasupra, haosul și zgomotul Napoli-ului de suprafață; dedesubt, liniște completă și un aer răcoros constant, indiferent de anotimp.