Bari, Italia

Bari Vecchia ocupă o peninsulă îngustă spre mare, locuită continuu de aproape 4000 de ani — primele așezări de pe vârful ei datează din epoca bronzului. Structura actuală de străzi înguste și curbate, aproape un labirint, s-a format în Evul Mediu, gândită parțial ca apărare naturală împotriva atacurilor: e ușor să te rătăcești intenționat într-o rețea de ulițe care nu urmează nicio logică dreaptă. În acest țesut vechi stă și Basilica San Nicola, ridicată la sfârșitul secolului XI ca să adăpostească moaștele sfântului adus de la Myra. Ce se vede și azi, aproape neschimbat de secole, e viața de stradă reală: pe Arco Basso, în fața Castelului Normando-Svevo, femeile fac orecchiette de mână, direct pe pragul casei, cu o planșetă de lemn și un cuțitaș rotunjit, exact cum au făcut generațiile dinaintea lor. Nu e o demonstrație pentru turiști — e pur și simplu modul în care se face pasta acolo de o viață, iar cumperi punga direct de la ele.

În 1087, un grup de aproximativ 62 de marinari baresi a luat moaștele Sfântului Nicolae din Myra (azi în Turcia) și le-a adus la Bari, unde au ajuns pe 9 mai, întâmpinate cu entuziasm de populație. Moaștele au fost încredințate călugărului benedictin Elia, care a construit chiar pe loc basilica — lucrările au început în același an, iar cripta era deja gata în 1089, consacrată chiar de papa Urban al II-lea, care l-a numit tot atunci pe Elia arhiepiscop de Bari. Translația moaștelor a schimbat cu totul rolul orașului: Bari a devenit dintr-odată un punct de pelerinaj internațional, unul dintre cele mai documentate evenimente religioase medievale din bazinul mediteranean, cu ecouri până în Europa de Nord și Răsărit. Sfântul Nicolae e venerat deopotrivă de catolici și de ortodocși — basilica are chiar o capelă ortodoxă în criptă — ceea ce face din ea unul dintre puținele locuri de cult din Italia unde pelerinii ruși, greci sau români vin la fel de des ca cei occidentali.

Lungomare Nazario Sauro (care se continuă spre alte tronsoane cu nume diferite) a fost amenajat la începutul secolului XX, în perioada în care Bari se extindea dincolo de cetatea veche și căpăta o față nouă, orientată spre mare, cu clădiri elegante construite de-a lungul promenadei. E considerat unul dintre cele mai lungi și mai frumoase lungomare din sudul Italiei, întins de-a lungul coastei adriatice chiar la marginea centrului vechi. Ce-l face special e orientarea: privind spre est, spre Adriatica, apusul nu cade direct în mare ca pe coasta de vest a Italiei, ci luminează orașul din spate, colorând fațadele vechi din Bari Vecchia și piatra Castelului Normando-Svevo într-un auriu cald — un tip de apus diferit de clasicul "soare care intră în mare", dar la fel de fotogenic, mai ales privit dinspre mare spre oraș.

Trulli-urile din Alberobello nu sunt un moft arhitectural, ci un truc fiscal devenit stil de viață. Din 1635, contele Giangirolamo II Acquaviva d'Aragona le-a cerut oamenilor să-și ridice casele din piatră calcaroasă fără mortar — ca să scape de o lege a Regatului Napoli, valabilă până în 1700, care taxa orice așezare nouă și locuită permanent. Trucul: când veneau inspectorii fiscali, era de-ajuns să scoți piatra cheie din vârful conului și acoperișul se prăbușea, iar satul redevenea, oficial, teren gol. Practica a ținut până în 1797, când locuitorii au primit de la regele Ferdinand IV titlul de oraș regal. Azi mai stau în picioare peste 1.500 de trulli, împărțite în două cartiere: Rione Monti, aproape toate transformate în magazine și camere de închiriat, și Rione Aia Piccola, unde vreo 1.500 de oameni chiar locuiesc — un cartier rezidențial real. Pe fiecare acoperiș conic stă un pinnacolo, un vârf de piatră lucrat manual, considerat semnătura zidarului — nu există două identice.