Convento de San Esteban

S-a ridicat între 1729 și 1756, după ce corregidorul Rodrigo Caballero a convins orașul că vechea piață — de patru ori mai mare și complet strâmbă — avea nevoie de ceva mai așezat. Planul e al arhitectului baroc Alberto Churriguera; a terminat-o Andrés García de Quiñones după moartea lui, în aceeași piatră aurie de Villamayor care dă tonul întregii Salamanca. Trece drept cea mai armonioasă piață barocă mare din Spania tocmai pentru că e închisă pe toate patru laturile, spre deosebire de modelul ei, Plaza Mayor din Madrid, pe care de fapt o depășește. Pe sub arcade sunt medalioane cu personalități istorice săpate în piatră, iar seara, când reflectoarele prind piatra aurie, locul devine sufrageria orașului: studenți, terase, plimbarea de seară, exact ca acum trei sute de ani.

Fațada platerească a Escuelas Mayores a fost săpată între 1512 și 1516 și trece drept una dintre capodoperele stilului plateresc spaniol — o revărsare de dantelă în piatră, gândită să pară lucrată în argint, de-acolo și numele. Undeva în zidul ăsta de detalii, sculptată pe la 1553, stă o broscuță așezată pe un craniu, atât de mică încât cei mai mulți trec pe lângă ea fără s-o vadă. Interpretarea acceptată zice că broasca e pofta trupească, iar craniul de sub ea e un memento mori pentru studenții care intrau pe poarta uneia dintre cele mai vechi universități din Europa, fondată în 1218. Studenții spun altceva, mai la obiect, din generație în generație: cine găsește broasca singur, fără ajutor, are noroc la examene. Jocul a ieșit demult din zidurile universității — azi îl face orice om care trece prin Salamanca.

Catedrala Veche a început să se ridice la începutul secolului XII, romanic, cu turnul ei aparte — Torre del Gallo. Patru sute de ani mai târziu orașul universitar crescuse prea mult pentru ea, așa că s-a hotărât o Catedrală Nouă chiar lângă, începută în 1513; șantierul s-a întins pe două secole, din goticul târziu până în baroc, și s-a închis abia în 1733. Cele două stau lipite, aproape contopite, și se vizitează cu un singur bilet combinat. Ce place cel mai mult e ascuns pe fațada Catedralei Noi, la Puerta de Ramos: la o restaurare din 1992, pietrarii au strecurat printre sfinții și îngerii de rigoare un astronaut și un dragon care mănâncă înghețată — semnătura lor discretă, azi vânătoare de comori pentru turiști.

Numele vine de la don Jerónimo de Perigueux, primul episcop pus când dieceza Salamancăi a fost refăcută, în 1102. Nu e vizita obișnuită de catedrală: aici urci efectiv prin turnurile medievale ale Catedralei Vechi, ridicate acum peste 900 de ani, printre metereze, pinacluri și gargui, și ieși pe acoperișuri închise publicului sute de ani. A pornit ca proiect temporar în 2002, când Salamanca a fost Capitală Culturală Europeană, dar a mers atât de bine încât a rămas permanent — de-atunci au trecut pe-acolo aproape două milioane de oameni. De sus le prinzi una lângă alta, Catedrala Veche și cea Nouă, cum nu le vezi niciodată de jos.

Un palat renascentist de la începutul secolului XVI, îmbrăcat în scoici săpate în piatră — semnul drumurilor de pelerinaj spre Santiago de Compostela. Azi e bibliotecă publică, așa că intri gratis în curte și la parter. Fațada de gresie aurie stă chiar lângă piața centrală și e unul dintre semnele după care recunoști orașul din prima.

Pod roman peste râul Tormes, ridicat în primele secole după Hristos, cu porțiuni refăcute în Evul Mediu pe care le vezi cu ochiul liber. E una dintre cele mai bine păstrate construcții romane din Spania și îl treci pe jos, fără nimic care să-ți taie priveliștea. La apus, de pe pod, fațadele de gresie aurie ale orașului îți rămân în cap — de-acolo faci poza.