Teatro Romano de Málaga

Muzeul s-a deschis în octombrie 2003, în Palacio de Buenavista, o clădire din secolul XVI, cu regele Juan Carlos I la panglică — deși ideea se plimba prin oraș încă din 1953. Miezul colecției sunt 233 de lucrări donate de Christine și Bernard Ruiz-Picasso, nora și nepotul pictorului, plus alte 43 date în comodat pe 15 ani de fundația familiei. Față de muzeul din Barcelona, care se ocupă de tinerețea lui, ăsta acoperă toată cariera — fiindcă familia a vrut ca orașul în care s-a născut să aibă opere adevărate pe pereți, nu doar o placă pe casă. Și un bonus la care nu te aștepți: în subsol, scos la lumină la renovare, stau vestigii romane și feniciene, păstrate sub sticlă.

Dealul are oameni pe el încă din vremea fenicienilor, pe la 600 î.Hr., iar romanii au lăsat acolo un teatru ale cărui ruine stau azi chiar la poalele Alcazabei. Fortăreața propriu-zisă e ridicată în perioada de taifas, pe la mijlocul secolului XI — probabil de emirul hammudid Yahya al-Mutali, poate de succesorul zirid Badis; istoricii încă se ceartă care dintre ei. Sigur e doar că, sub nazariți, în vremea sultanului Yusuf I (mijlocul secolului XIV), s-au ridicat Castillo de Gibralfaro pe vârf și Coracha, zidul dublu care leagă cele două fortărețe și ținea drumul spre apă deschis în caz de asediu. Alcazaba și Gibralfaro nu comunică pe interior — ieși din una și intri pe altă poartă în cealaltă — dar luate împreună îți spun tot orașul: teatru roman, palat maur cu grădini și fântâni, apoi fortăreață militară cu ziduri de trei metri grosime, care a ținut piept unui asediu de trei luni al Regilor Catolici în 1487, cel mai lung din toată Reconquista.

Cubul de sticlă de pe Muelle Uno a picat ca din cer peste orașul lui Picasso: în noiembrie 2013 s-a anunțat acordul prin care Centre Pompidou din Paris își deschidea prima filială din afara Franței chiar aici, pe un contract inițial de cinci ani. Clădirea, semnată de arhitecții Juan Antonio Marín Malavé și Guillermo Vázquez Consuegra, era gata din 2013, dar fața ei colorată a venit un an mai târziu, când francezul Daniel Buren a îmbrăcat structura în panouri de sticlă roșii, galbene, albastre și verzi; deschiderea oficială a fost pe 28 martie 2015. Ce nu se vede de pe chei e că galeriile stau în mare parte sub pământ — cubul pe care-l fotografiază toată lumea e mai mult un luminator uriaș decât muzeul propriu-zis. E o piesă mică pe lângă sediul din Paris, dar a devenit repede noul reper al portului, lângă Muzeul Picasso, parte din valul de muzee care a scos Málaga, în ultimii zece ani, din pielea de oraș de tranzit spre plajă și a făcut-o o destinație culturală de sine stătătoare.

Sub piața de azi lucra, în secolul XIV, un șantier naval nazarid — „atarazanas” vine din arabă și înseamnă locul unde se reparau bărcile. Din cele șapte arcuri de la început a mai rămas unul singur, cel mai mare, în stil ogival, datat după blazoanele de pe el din vremea sultanului Mohamed V (1354-1391). După ce Regii Catolici au luat Málaga, în 1487, clădirea a fost pe rând mănăstire, cazarmă, spital și școală. Piața pe care o vezi acum e mâna arhitectului Joaquín Rucoba, care a salvat arcul vechi și a construit în jurul lui, între 1876 și 1879, o structură de metal cu o vitrină din 108 panouri de sticlă ce înfățișează monumente ale orașului; a fost declarată monument istorico-artistic în 1979, iar renovarea din 2008-2010 i-a păstrat cele trei nave despărțite de scheletul de fier.

O catedrală renascentist-barocă ridicată între secolele XVI și XVIII, cu un turn asimetric pe care nimeni nu l-a terminat vreodată — de aici și porecla, „La Manquita”, ciunga. Înăuntru, marmură și piatră dăltuită; afară, o cupolă care domină linia orașului și se vede tocmai de pe coastă. Nu e o bifă pe listă, e inima orașului vechi, locul unde moștenirea religioasă și rafinamentul artistic stau în aceeași piatră. O găsești în plină piață centrală — n-ai cum să nu dai de ea.

Plaja principală a orașului: nisip auriu, steag albastru, paseo marítimo pe margine și cultura de chiringuito — barurile alea de pe nisip unde se face sardina la frigare. Aici se vede Málaga de azi, boema și cu fața la mare, poarta către viața de Costa del Sol. Vara e plină de sporturi pe apă și cluburi de plajă, dar ritmul adevărat e paseo de seară, plimbarea aia fără scop pe faleză. Intri gratis, oricând; barurile țin cam de la 10:00 până la apus.