Puente Romano & Torre de la Calahorra

Omul care a pornit-o, Abderramán I, era ultimul supraviețuitor al dinastiei omeiade din Damasc după ce abbasizii i-au măcelărit familia; a ajuns la Córdoba și s-a făcut emir independent în 756. Șantierul moscheii a început în 785 și s-a terminat în mai puțin de doi ani — repede, și fiindcă au refolosit coloane și capiteluri romane și vizigote deja gata cioplite. Urmașii au tot mărit-o: Abderramán II, apoi Abderramán III, care a ridicat minaretul în 952, și Al-Hakam II, cel cu mihrab-ul somptuos din anii 960. Ce vezi e o pădure de peste 850 de coloane sub arcade dungate roșu-alb, un lucru fără pereche în arhitectura islamică. Dar povestea care ți se lipește de minte e alta: în secolul XVI, Carol Quintul a lăsat să se ridice o catedrală renascentistă fix în burta moscheii — iar când a văzut-o gata, se spune că i-a părut rău, că au distrus ceva unic ca să facă ceva ce găsești oriunde. UNESCO a trecut-o în Patrimoniul Mondial în 1984.

A pornit în secolul XV ca Palacio de las Rejas de Don Gome, după numele primului proprietar cunoscut. A trecut prin mâinile mai multor familii nobile timp de cinci secole — marchizii de Villaseca l-au ținut în secolul XIX — până a ajuns, în 1901, la marchizii de Viana, ăia care i-au lăsat numele pentru totdeauna. Trucul e că fiecare stăpân și-a adăugat câte o curte după moda vremii lui, în loc să le strice pe cele vechi. Așa a ajuns palatul la 12 patios, cea mai mare adunătură de curți din Córdoba — de aici și porecla, „muzeul curților”. În aprilie-mai, când trandafirii, iasomia și portocalii înfloresc deodată, perioada se suprapune cu Festivalul Curților din Córdoba, iar palatul e unul dintre punctele lui centrale. Din 1981, când a devenit muzeu, strânge peste 190.000 de vizitatori pe an.

Evreii sunt la Córdoba încă din epoca romană, dar sub musulmani comunitatea a fost împinsă extra muros și aproape ștearsă după atacurile almohazilor din 1148. S-a întors abia după cucerirea creștină din 1236, iar în 1272 Alfonso al X-lea cel Înțelept a trasat oficial cartierul Judería fix în jurul fostei moschei. Sinagoga din inima lui e din 1315, în stil mudéjar — singura din Andaluzia și una dintre doar trei rămase în toată Spania, alături de cele două din Toledo. A scăpat de expulzarea din 1492 dintr-un motiv sec: fusese deja transformată, folosită pe rând ca școală și spital — abia în secolul XIX, la niște lucrări de renovare, cineva și-a dat seama că fusese sinagogă. Azi, rețeaua de străduțe albe și înguste a Juderiei, parte din centrul istoric trecut în patrimoniul UNESCO în 1994, te duce direct de la Puerta de Almodóvar până la Mezquita-Catedral. Mii de oameni fac drumul zilnic fără să știe că mulți pereți pe lângă care trec stau în picioare de șapte secole.

Orașul-palat s-a ridicat din porunca lui Abd al-Rahman III, din anii 936-940, la scurt timp după ce s-a proclamat calif — proiect politic cel puțin la fel de mult ca arhitectural, făcut să arate mușchii noului Califat de Córdoba. Se întindea pe 112 hectare, pe trei terase, cu Alcázarul regal lăfăit pe cea de sus și cea din mijloc. E socotit unul dintre vârfurile artei islamice din Al-Andalus, dar asta nu l-a salvat: după căderea Califatului Omeiad a fost părăsit, jefuit, iar piatra lui a plecat ca material de construcție în alte clădiri din zonă. De-aia azi vezi mai mult fundații și reconstrucții parțiale decât ceva întreg. UNESCO i-a recunoscut valoarea abia în 2018, când l-a băgat în patrimoniul mondial.

Alfonso al XI-lea a ridicat fortăreața asta în 1328, pe un mal înalt deasupra Guadalquivirului, cu patru turnuri de apărare. A fost pe rând reședință regală, garnizoană militară și — partea urâtă — sediul Inchiziției; acum e muzeu, cu armuri de epocă și tapiserii. Dar de fapt vii pentru grădinile renascentiste — printre cele mai frumoase din Spania: terase, fântâni, portocali și priveliște spre râu. E singurul palat regal din Córdoba propriu-zisă — Medina Azahara, capitala ceremonială, era la 8 km în afara orașului. Contrapunctul creștin de care ai nevoie după atâta Al-Andalus.

O piață dreptunghiulară închisă, o raritate în Andaluzia. Ridicată în secolele XVI-XVII ca arenă unde încăpeau, la nevoie, coride, execuții și piață în același loc. De jur împrejur, porticuri renascentiste pe trei niveluri, avariate în războaie și refăcute de mai multe ori cu grijă. E singura piață publică din Córdoba gândită după tiparul colonial spaniol — idealuri civice castiliene, nu cultura maură a curților interioare. Și, spre deosebire de restul, e vie de-adevăratelea: cafenele, tarabe, localnici jucând cărți. Aici stai și te uiți, nu bifezi.