Bunkers del Carmel

Lucrările au început în 1882 sub arhitectul Francisco de Paula del Villar. Gaudí a preluat proiectul în 1883, după ce Villar a demisionat, și l-a reconceput complet, dedicându-și ultimii ani de viață aproape exclusiv acestei biserici, până la moartea lui, în iunie 1926, lovit de un tramvai. Construcția a fost întreruptă în timpul Războiului Civil (anarhiștii i-au ars atelierul și machetele originale în 1936) și a continuat de atunci intermitent, finanțată integral din donații și bilete, niciodată din bani publici. În februarie 2026 a fost montată piesa finală a Turnului lui Isus Cristos, aducând biserica la înălțimea ei completă de 172,5 metri și făcând-o cea mai înaltă clădire-biserică din lume. Structura arhitecturală e practic gata, la 144 de ani de la punerea primei pietre, iar momentul a fost marcat printr-o vizită papală și o slujbă coincizând cu centenarul morții lui Gaudí. Unele lucrări de finisaj — sculptură pe fațadă, scările de la intrare — încă sunt în desfășurare, deci tehnic tot mai e, pe alocuri, un șantier.

Park Güell a pornit ca un pariu imobiliar eșuat. În 1900, industriașul Eusebi Güell l-a angajat pe Antoni Gaudí să proiecteze o „cetate-grădină” după model englezesc, pe dealul Carmel, cu 60 de parcele de lux pentru marea burghezie barceloneză. S-au vândut doar două. Zona era prea departe de centru, transportul insuficient, iar contractele de vânzare (emfiteotice, nu proprietate deplină) au descurajat cumpărătorii. Güell a murit în 1918 fără să-și vadă visul realizat, moștenitorii lui au vândut terenul primăriei în 1922, iar parcul a fost deschis publicului în 1926. Ce a rămas e un eșec urbanistic transformat în una dintre cele mai fotografiate opere de artă din lume — mozaicurile de trencadís (ceramică spartă) de pe banca șerpuitoare, sala hipostilă cu 86 de coloane doriene gândite inițial ca piață a viitoarei cetăți, șopronul porții cu acoperiș ca de turtă dulce. UNESCO l-a inclus pe lista Patrimoniului Mondial în 1984, alături de restul operei lui Gaudí.

Clădirea originală data din 1877, semnată de Emili Sala Cortés, unul dintre profesorii lui Gaudí la facultate. În 1903, industriașul textil Josep Batlló i Casanovas a cumpărat-o și i-a dat lui Gaudí mână liberă totală — inclusiv opțiunea de a o demola din temelii. Gaudí a ales în schimb o renovare radicală, între 1904 și 1906: a schimbat complet fațada, a lărgit puțul de lumină interior și a transformat fiecare detaliu structural în operă de artă, de la balcoane la acoperiș. Casa Batlló stă pe același bulevard, Passeig de Gràcia, cu alte două clădiri moderniste renovate în același deceniu de arhitecți rivali — motiv pentru care zona a rămas cunoscută drept „Mançana Discordiei”, pentru contrastul dintre stilurile lor. Familia Batlló a vândut-o în anii '50, iar din 1993 e a familiei Bernat (cea din spatele Chupa Chups), care a restaurat-o integral și a deschis-o publicului treptat, începând cu 2002, cu ocazia Anului Internațional Gaudí. A intrat pe lista UNESCO în 2005.