Barri Gòtic & Catedrala Barcelonei

A început în 1882 cu Francisco de Paula del Villar la comandă. Villar a demisionat, Gaudí a preluat în 1883 și a rescris totul de la zero — și-a dat ultimii ani aproape numai acestei biserici, până în iunie 1926, când l-a lovit un tramvai. Războiul Civil a oprit-o (anarhiștii i-au ars atelierul și machetele originale în 1936), iar de atunci a mers în reprize, plătită doar din donații și bilete, niciun ban public. În februarie 2026 au montat piesa finală a Turnului lui Isus Cristos: 172,5 metri, cea mai înaltă biserică din lume, la 144 de ani de la prima piatră, cu papă și slujbă la fix un secol de la moartea lui Gaudí. Structura e gata; finisajele — sculptură pe fațadă, scările de la intrare — nu, așa că pe alocuri tot pe șantier calci.

Park Güell a fost, la origine, o afacere imobiliară care s-a dus de râpă. În 1900, industriașul Eusebi Güell l-a pus pe Antoni Gaudí să-i facă o „cetate-grădină” după model englezesc pe dealul Carmel — 60 de parcele de lux pentru burghezia barceloneză. S-au vândut două. Prea departe de centru, transport puțin, iar contractele emfiteotice (drept de folosință, nu proprietate deplină) au speriat cumpărătorii; Güell a murit în 1918 fără să apuce nimic, moștenitorii au dat terenul primăriei în 1922, iar în 1926 s-a deschis publicului. Din eșecul ăsta urbanistic a ieșit una dintre cele mai fotografiate opere din lume: mozaicurile de trencadís (ceramică spartă) de pe banca șerpuită, sala hipostilă cu 86 de coloane dorice gândite ca piață a cetății care n-a mai fost, șopronul porții cu acoperiș ca de turtă dulce. UNESCO l-a trecut pe lista Patrimoniului Mondial în 1984, laolaltă cu restul lui Gaudí.

Clădirea de bază era din 1877, semnată de Emili Sala Cortés, unul dintre profesorii lui Gaudí din facultate. În 1903 a cumpărat-o Josep Batlló i Casanovas, magnat textil, și i-a dat lui Gaudí mână complet liberă — inclusiv voie s-o dărâme din temelie. Gaudí a preferat s-o refacă radical, între 1904 și 1906: fațadă nouă cu totul, puț de lumină lărgit, fiecare detaliu structural prefăcut în obiect de artă, de la balcoane la acoperiș. Stă pe Passeig de Gràcia lângă alte două clădiri moderniste refăcute în același deceniu de arhitecți rivali — de-aia zonei i se zice „Mançana Discordiei”, blocul certei, pentru cât de tare se bat stilurile cap în cap. Familia Batlló a vândut-o prin anii '50; din 1993 e a familiei Bernat, cea cu Chupa Chups, care a restaurat-o integral și a deschis-o publicului treptat, din 2002, de Anul Internațional Gaudí. Pe lista UNESCO a intrat în 2005.

Ridicate în Războiul Civil pe Turó de la Rovira, la 262 de metri, ca baterie antiaeriană republicană — treaba lor era să apere Barcelona de bombele aviației fasciste italiene și ale legiunii germane Condor. Gândite pentru două tunuri, în 1938 aveau patru, Vickers de 105mm; bombardamentele „în covor” peste oraș au ucis vreo 800 de oameni. Când s-au retras republicanii, în ianuarie 1939, au scos tunurile din uz dar le-au lăsat pe loc; prin anii '40 locul s-a făcut mahala — „Els Cañones”, vreo 110 barăci și 600 de suflete, mai toți familii sărace venite din sudul Spaniei. Tunurile au dispărut, platforma de beton a rămas: cel mai bun punct panoramic gratuit din oraș, 360 de grade, de la Sagrada Família până la mare.

Fortăreață militară din 1754, cocoțată pe deal, cu 360 de grade neîntrerupte: orașul, Mediterana, coama munților. Dar aici nu urci doar pentru priveliște — jos, într-un parc de 70 de hectare, ai Fundació Joan Miró, MNAC (muzeul național), stadionul olimpic din 1992 și grădini. Castelul se vizitează gratis, muzeul militar ~5 €; e mai gol decât obiectivele Gaudí și îți dă istorie militară, artă modernistă, moștenire olimpică și belvedere într-o singură urcare. Față de Bunkers, aici ai și ce vedea, nu doar de unde privi.

A treia colecție Picasso ca mărime din lume, peste 3.800 de lucrări, cu greutatea pe anii lui de formare la Barcelona (1895–1904, între 14 și 23 de ani) și pe perioadele albastră și cubistă. Stă într-un palat gotic cu curte interioară și nu-ți face o retrospectivă completă — îți arată cum s-a făcut dintr-un copil-minune un maestru modernist și cât i-a datorat Barcelonei. Pentru cine ia arta în serios, e obligatoriu; pentru restul, poate mai puțin.