Norvegia

Orașul a apărut acum aproape o mie de ani, la capătul erei vikinge — pe la 1040, sub numele de Ánslo — și a devenit loc de târg oficial în 1048, prin voința regelui Harald Hardrada (cel din saga, care avea să moară invadând Anglia în 1066). A rămas însă un oraș secundar multă vreme: abia pe la 1300 regele Håkon V s-a mutat aici cu reședința și a ridicat fortăreața Akershus, transformând Oslo în capitală reală, nu doar cu numele. Ce puțină lume știe: orașul nu s-a numit Oslo decât din 1925. După incendiul din 1624, regele danez Christian IV a reconstruit orașul lipit de Akershus și l-a rebotezat Christiania, după numele lui — și așa a rămas timp de trei secole, cât Norvegia a fost sub coroana daneză, apoi suedeză. Numele vechi a revenit abia după independența deplină. Azi contrastul e vizibil: un oraș funcțional, mai puțin "de weekend turistic" decât Bergen, dar cu bani de fond suveran petrolier băgați masiv în arhitectură — opera de pe faleză, cartierul Barcode — și cu pădurea (Oslomarka) la o stație de metrou distanță, pentru că în 1948 orașul a înghițit o comună de 27 de ori mai mare ca suprafață.

Bergen a devenit oraș pe la 1070, dar identitatea lui reală s-a format un secol mai târziu, când Liga Hanseatică a deschis aici, în 1350, un birou comercial care avea să controleze aproape tot comerțul cu pește uscat (stockfish) din nordul Norvegiei. Comercianții germani au ajuns să dețină efectiv Bryggen, cheiul vechi, și au trăit acolo, izolați de restul orașului, aproape 400 de ani — un oraș în oraș, cu reguli proprii. Ciudat, dar dominația hanseatică s-a consolidat tocmai pentru că Bergen a fost devastat: Moartea Neagră a ucis până la 70% din populația orașului la mijlocul secolului XIV, iar asta a lăsat loc liber pentru negustorii străini să preia controlul economic. Din câtevă sute de clădiri de lemn ale Bryggen, azi mai stau în picioare doar 62 — restul au ars în incendii repetate, ultimul mare fiind în 1955 — dar au fost mereu refăcute după planul vechi, motiv pentru care locul e pe lista UNESCO din 1979. Alt detaliu practic: Bergen e considerat cel mai ploios oraș din Europa, cu aproape 200 de zile de ploaie pe an, așa că localnicii nu se mai uită la prognoză — se îmbracă în straturi și au mereu o glugă la ei.

Orașul de azi există practic din patru ani de reconstrucție: în noaptea de 23 ianuarie 1904, un incendiu pornit de la o vacă răsturnată peste o lampă a mistuit aproape 850 de case de lemn în câteva ore, lăsând fără adăpost circa 10.000 de oameni. A murit o singură persoană. Reconstrucția s-a făcut rapid și coordonat, între 1904 și 1907, cu arhitecți norvegieni tineri, formați în Germania, care au ridicat peste 320 de clădiri Art Nouveau după un plan urban gândit de inginerul Frederik Næsser — și cu ajutor direct din Germania: Kaiser Wilhelm II, care își petrecea vacanțele pe fiordurile din zonă, a trimis nave cu materiale și ajutoare în câteva zile. Culoarea de azi a fost, de fapt, o întâmplare întârziată: clădirile au stat cenușii, nevopsite, aproape 70 de ani, pentru că banii de asigurare s-au terminat înainte ca cineva să se ocupe de fațade, iar arhitecții plecaseră deja din oraș. Abia mult mai târziu, sub impulsul unui localnic (Harald Grytten), orășenii au decis să picteze clădirile așa cum fusese gândit inițial, în loc să le demoleze. Azi Ålesund e, contraintuitiv, cel mai aglomerat port de croazieră din Norvegia — peste 650.000 de vizite anuale, mai multe decât Bergen sau Stavanger — deci orașul are un ritm dublu: dimineți năpădite de turiști de pe vapor, seri complet altfel, când luminile de apus lovesc apa din Brosundet și orașul se golește.

Zona e locuită de mult mai mult timp decât pare — săpăturile de la Tønsvika, lângă oraș, arată urme de așezări vechi de 10.000 de ani, iar către finalul secolului IX, șeful viking Ohthere (menționat chiar în surse anglo-saxone) locuia în partea sudică a actualului municipiu Tromsø. Orașul modern a crescut ca bază pentru vânătoarea arctică de balene și foci — pescarii norvegieni vânau balene în zonă încă din secolul IX-X — iar spre finalul secolului XIX, Tromsø a depășit Hammerfest ca principal port de plecare pentru vânătorii spre Arctica, cu 20-30 de nave pe an. De aici i-a rămas porecla "Parisul Nordului", un nume ciudat pentru un oraș construit pe economia vânătorii, dar care reflecta cât de cosmopolit devenise pentru vremea lui. Azi găzduiește cea mai nordică universitate din lume — Universitatea Arctică a Norvegiei, înființată în 1968 — axată pe cercetarea aurorei boreale, spațiu, pescuit și cultură sami. Fenomenul de zi/noapte e literal: soarele nu apune deloc între 18 mai și 26 iulie, iar iarna nu răsare deloc timp de câteva săptămâni în jurul lunii decembrie.

Până în anii '60, Stavanger era orașul conservelor de pește, nu al petrolului. Stavanger Canning Company a pornit afacerea în 1873, iar industria a explodat: în anii 1920, orașul avea aproape 70 de fabrici de conserve, mai multe decât oricare alt oraș norvegian, exportând sardine afumate în ulei sub branduri care s-au păstrat până azi — inclusiv King Oscar, botezat chiar după regele Oscar II, care a gustat sardinele în 1902 și le-a dat undă verde să-i folosească numele și imaginea. Descoperirea petrolului în Marea Nordului, în 1969, a transformat orașul aproape peste noapte dintr-un centru industrial în declin într-una dintre cele mai bogate zone din nordul Europei — cu valuri de americani, englezi și francezi veniți să lucreze pe platforme. Azi Stavanger e mai degrabă punct de plecare decât destinație de sine stătătoare: de aici pornesc excursiile spre Preikestolen (Pulpit Rock), stânca suspendată la peste 600 de metri deasupra fiordului Lysefjord, accesibilă mult mai ușor de când s-a deschis tunelul rutier spre Tau.

Orașul a fost fondat ca punct comercial în anul 997, sub numele de Nidaros — "gura râului Nid" — și a fost, practic, capitala Norvegiei din epoca vikingă până în secolul XIII. Construcția Catedralei Nidaros a început în 1070, ridicată peste mormântul regelui Olav II, ucis în luptă în 1030 și canonizat la scurt timp după — devenind sfântul patron al Norvegiei. În Evul Mediu, mormântul lui a făcut din Nidaros cea mai importantă destinație de pelerinaj din nordul Europei. Catedrala, terminată pe la 1300, e cea mai nordică catedrală gotică din lume și cea mai mare structură gotică din Scandinavia — un mix vizibil de romanic, gotic și neo-gotic, rezultat din secole de construcție și reconstrucție. Cartierul Bakklandet, de cealaltă parte a râului Nidelva, e primul cartier-suburbie al orașului, ridicat în secolul XVII, distrus aproape complet într-un asediu suedez în 1718 și refăcut de atunci — azi găzduiește și primul lift pentru biciclete din lume (Trampe), gândit exact pentru dealul abrupt de lângă podul vechi.