Podul Rialto și piața de pește

Canal Grande e practic strada principală a Veneției, un "S" larg de apă care taie orașul în două, mărginit pe ambele maluri de palate ridicate din secolul XII până în secolul XVIII de cele mai bogate familii ale Republicii — fiecare fațadă spre canal era, în epocă, o formă de reclamă vizuală a averii și puterii familiei respective. Podul Rialto, singura traversare peste canal timp de secole, a existat inițial ca simplu pod plutitor de lemn, reconstruit de mai multe ori, până când s-a decis o versiune definitivă, de piatră. Concursul pentru noul pod, redeschis în 1587, i-a avut ca participanți pe Michelangelo, Palladio și Sansovino, dar proiectul câștigător, ales în 1588, a fost al inginerului venețian Antonio da Ponte, tocmai pentru că propunea un singur arc îndrăzneț, fără piloni în apă care să blocheze traficul naval intens de sub el. Lucrările s-au încheiat în 1591, rezultând un pod de 48 de metri lungime și 22 de metri lățime, sprijinit pe aproape 12.000 de piloni de lemn de ulm bătuți în noroiul lagunei — o fundație care ține și azi, după mai bine de patru secole.

Moaștele Sfântului Marcu Evanghelistul au fost aduse din Alexandria Egiptului la Veneția în jurul anului 828-829, de doi negustori venețieni, Bono din Malamocco și Rustico din Torcello — o poveste care spune că ar fi ascuns trupul sfântului sub bucăți de carne de porc, ca gărzile musulmane să nu îndrăznească să verifice încărcătura. Dogele Giustiniano Participazio a lăsat prin testament ca soția și fratele lui să construiască o biserică dedicată sfântului, unde moaștele să fie așezate definitiv. Prima basilică a ars într-un incendiu în 976, iar clădirea pe care o vezi azi, cu cele cinci cupole bizantine, datează în esență din secolul XI. Interiorul e acoperit cu peste 8000 de metri pătrați de mozaicuri aurii, lucrate între secolele XII și XIII de meșteri bizantini și venețieni, care povestesc atât scene biblice, cât și translația moaștelor sfântului de la Alexandria la Veneția. Piazza San Marco din fața ei a fost, pentru toată perioada Republicii Serenissime, centrul politic și religios al orașului — locul unde dogele era prezentat public, unde se primeau ambasadorii străini și unde bătea, practic, inima puterii venețiene timp de peste o mie de ani.

Murano a fost populată încă din secolul VI de refugiați romani veniți din Altinum, dar a devenit celebră abia în 1291, când un decret al Republicii Veneției a obligat toți maeștrii sticlari ai orașului să-și mute atelierele pe insulă — motivul oficial era prevenirea incendiilor frecvente, provocate de cuptoarele de topit sticlă într-un oraș construit aproape integral din lemn. Meșterii au fost despăgubiți pentru mutare, dar și izolați deliberat, ca să nu poată lua secretele meseriei în altă parte — o formă timpurie de protejare industrială a unei tehnologii de vârf a epocii. Muzeul Vetrului, fondat în 1861, spune azi această istorie lungă. Burano, insula vecină, are o poveste diferită: casele ei pictate în culori extrem de vii nu sunt un moft estetic, ci un sistem practic — pescarii care se întorceau prin ceață puteau recunoește propria casă de la distanță, doar după culoare. Arta dantelei de Burano s-a dezvoltat din secolul XV, iar Scuola dei Merletti, fondată în 1872 de contesa Andriana Marcello tocmai ca să salveze o tradiție pe cale de dispariție, continuă și azi să transmită tehnica, lucrată manual, ac cu ac, de femeile insulei.