Lacul Como

Șantierul Domului a pornit pe 24 octombrie 1386, din ordinul ducelui Gian Galeazzo Visconti, după ce vechiul turn-clopotniță al catedralei anterioare se prăbușise, iar arhiepiscopul Antonio da Saluzzo a cerut o biserică nouă, mult mai mare. Visconti a preluat controlul proiectului și a impus un stil gotic ambițios, aliniat cu marile catedrale europene ale vremii, ca simbol al puterii ducatului milanez pe scena continentală. Construcția a durat aproape șase secole, cu perioade lungi de întrerupere — fațada a fost finalizată abia la începutul secolului XIX, în perioada napoleoniană, iar ultima poartă de bronz a fost montată abia în 1965. Catedrala are 3400 de statui, 135 de flèche (turnulețe ascuțite) și peste 200 de basoreliefuri, dintre care 96 de guri de scurgere sculptate ca diavoli — o legendă locală spune că, într-o noapte de iarnă, Lucifer i-ar fi apărut lui Gian Galeazzo Visconti în vis, cerându-i să ridice un templu plin de imagini demonice, altfel sufletul lui va arde în iad. Adevărat sau nu, flèche-urile și pinaclii n-au avut niciodată rol structural, ci pur decorativ, adăugate sporadic de-a lungul secolelor pe măsură ce fiecare generație de arhitecți a vrut să lase o urmă pe cel mai mare șantier gotic al Italiei.

Leonardo a pictat Cina cea de Taină între 1494 și 1497, la comanda lui Ludovico il Moro, direct pe peretele fostului refectoriu al mănăstirii dominicane de la Santa Maria delle Grazie — o biserică ridicată începând din 1492, tot din ordinul lui Ludovico. În loc să folosească tehnica tradițională a frescei, care cere lucru rapid pe tencuială umedă, Leonardo a experimentat o tehnică mixtă, cu tempera și ulei aplicate pe tencuială uscată, ca să poată picta în ritmul lui, cu detalii fine — decizia i-a permis capodopera, dar a condamnat-o și la o deteriorare rapidă, vizibilă încă din primele decenii după finalizare. Opera a supraviețuit unui bombardament din al Doilea Război Mondial care a distrus aproape tot restul mănăstirii, cruțând prin noroc chiar peretele pe care era pictată. Restaurările succesive, ultima încheiată în 1999 și extinsă pe două decenii, au încercat să oprească degradarea fără să adauge culoare inventată. Complexul Santa Maria delle Grazie, biserică și mănăstire împreună cu pictura lui Leonardo, a intrat pe lista UNESCO în 1980, iar azi accesul e strict controlat tocmai pentru a proteja ce a mai rămas din suprafața originală.

Galeria a fost construită între 1865 și 1877 după proiectul arhitectului Giuseppe Mengoni, cu o structură în cruce din fier și sticlă, montată la fața locului din piese metalice prefabricate în ateliere — o tehnică pionierească pentru Italia epocii. Numele îl poartă pe primul rege al Italiei unite, iar galeria a fost gândită explicit ca simbol al noii capitale economice a țării, o legătură luxoasă între Piazza del Duomo și Teatro alla Scala. Mengoni n-a apucat s-o vadă inaugurată oficial: a murit căzând de pe o schelă chiar în ajunul deschiderii, pe 30 decembrie 1877, iar circumstanțele exacte ale căderii au rămas subiect de speculație de-a lungul timpului. În octogonul central, un mosaic reprezintă taurul din stema Torino-ului — prima capitală a Italiei unite — iar tradiția locală spune că, dacă te învârți de trei ori cu călcâiul drept pe punctul sensibil al taurului, ai noroc. Gestul a pornit, se spune, ca o glumă batjocoritoare la adresa Torino-ului, dar s-a transformat într-un ritual atât de popular încât mozaicul se tocește vizibil și trebuie restaurat periodic. Milanezii îi spun galeriei "il salotto" — salonul orașului — pentru rolul ei de loc de întâlnire elegantă, cu magazine de lux și cafenele istorice sub cupola de sticlă.