La o privire
Cum te miștiTaxi și autobuz intercity
Taxiurile și autobuzele intercity sunt mijloacele principale de deplasare, funcționale dar cu variații mari de confort. Zborurile interne există, dar spațiul aerian și operațiunile companiilor aeriene sunt afectate de contextul de securitate actual.
Cum ajungi din România
fără zbor directZborurile directe din România — de completat.
De neratat în Iran
must-see · votează
Tabriz e centru comercial încă din secolul IX și a devenit unul dintre cele mai importante popasuri de pe Drumul Mătăsii dintre Asia și Europa; se spune că Marco Polo a trecut prin el și l-a menționat în însemnări. Până în secolul XIII, când Tabriz a fost pentru scurt timp capitală, bazarul era deja faimos, și și-a păstrat importanța comercială până la sfârșitul secolului XVIII, chiar și după ce orașul a pierdut statutul politic. Rămâne cel mai mare bazar acoperit din lume și unul dintre cele mai vechi încă în funcțiune neîntrerupt — nu e o relicvă conservată, ci o piață reală, organizată pe secțiuni specializate (covoare, mirodenii, aur) exact cum a fost dintotdeauna, motiv pentru care UNESCO l-a inclus pe listă în 2010.
Darius I a început construcția în jurul anului 518 î.Hr., ca reședință ceremonială a Imperiului Achemenid; fiul lui, Xerxes I, a terminat sălile principale, iar lucrările au continuat sub regii următori până la căderea imperiului — locul nu a fost niciodată cu adevărat o capitală locuită, cât un decor pentru primit tribut și pentru sărbătorirea anului nou persan. Alexandru cel Mare a cucerit situl în 330 î.Hr., după ce l-a învins pe Darius III, a jefuit vistieria și a incendiat complexul palatului — sursele, scrise mult după eveniment, spun că ar fi fost parțial o răzbunare pentru arderea Atenei de către perși cu 150 de ani înainte, și posibil o decizie luată în stare de ebrietate. Ce vezi azi sunt platformele și coloanele de piatră care au supraviețuit unui incendiu ce a distrus tot ce era din lemn.
Shah Abbas I a comandat-o între 1598 și 1629, ca element central al mutării capitalei safavide de la Qazvin la Isfahan — parțial ca să pună distanță între curtea lui și amenințările otomane și uzbece, parțial ca să controleze mai bine rutele comerciale din Golful Persic. Arhitectul șef Sheikh Bahai a organizat totul astfel încât Moscheea Shah, Moscheea Sheikh Lotfollah, Palatul Ali Qapu și poarta bazarului să dea toate spre același maidan dreptunghiular. Cu 89.600 de metri pătrați, e una dintre cele mai mari piețe urbane construite vreodată, și nu era doar decorativă — aici se jucau meciuri de polo, se țineau parăzi militare și funcționa piața, pe același loc unde azi familiile fac picnic pe gazon. Terasa de pe acoperișul palatului Ali Qapu rămâne locul unde chiar localnicii se duc pentru priveliștea de ansamblu.
Turnurile de vânt (badgir) în forma asta există de secole la Yazd — cele mai vechi păstrate datează din secolul XIV, deși principiul e mult mai vechi — construite ca să tragă aerul în jos, spre subsoluri și curți interioare, într-un oraș care depășește frecvent 40°C, fără nicio formă de electricitate implicată. Yazd s-a îmbogățit ca popas caravanier pe Drumul Mătăsii, iar turnurile astea au fost parte din motivul pentru care orașul deșertic a supraviețuit. Cel mai înalt turn de vânt din lume (33,8 metri) nu stă într-un muzeu, ci încă se ridică deasupra Grădinii Dowlatabad, construit pentru un fost guvernator regional — unul dintre cele aproximativ 700 de exemplare funcționale din orașul vechi. UNESCO descrie orașul drept „o mărturie vie a folosirii inteligente a resurselor limitate în deșert", și e o descriere care chiar se potrivește orașului de chirpici răcorit prin vânt, mai mult decât majoritatea sloganurilor de patrimoniu.
Orașe
cost · ce vezi
Tehranul a devenit capitală în 1786, când Agha Mohammad Khan, întemeietorul dinastiei Qajar, a ales-o pentru apropierea de teritoriul tribal propriu și pentru distanța față de vechile capitale (Isfahan, Shiraz), încă loiale dinastiilor rivale. Din sat cu ziduri și grădini a crescut rapid sub urmașii Qajar, mai ales sub Naser al-Din Shah, când au apărut primele instituții moderne – bănci, școli, palatul Golestan. În anii '30, Reza Shah a demolat zidurile și porțile vechi și a tăiat bulevarde largi prin țesutul urban, ca să modernizeze orașul – spre deosebire de Isfahan sau Yazd, Tehranul aproape că nu mai are un centru istoric de dinainte de această demolare. Rezultatul e un oraș împărțit la fel de clar politic și social pe cât e geografic: nordul, mai bogat și mai liberal, urcă spre poalele munților Alborz, unde poți schia la o oră de centru, în timp ce sudul, mai dens și mai conservator, rămâne aproape de vechea inimă a orașului.
Isfahan a devenit capitala safavidă în 1598, sub Shah Abbas cel Mare, care a reconstruit-o în jurul pieței Naghsh-e Jahan, începută în 1602 – 512 pe 163 de metri, a doua ca mărime din lume după Tiananmen. Epoca de glorie de-atunci a dat naștere proverbului „Isfahan e jumătate din lume”. O explicație pentru zicală vine chiar din diversitatea orașului safavid: un adevărat amestec de meșteșugari și negustori din toată Persia și de mai departe. Shah Abbas a mutat forțat comunitatea armeană din Julfa (azi în Nahicevan) și le-a construit un cartier nou, New Jolfa, cu biserici care încă funcționează – un semn concret al acelui amestec, nu doar o figură de stil.
Shiraz a fost centru comercial regional peste o mie de ani și, pentru perioade scurte, chiar capitală a Persiei – cel mai cunoscut episod în a doua jumătate a secolului XVIII, sub dinastia Zand, mai ales sub Karim Khan (1751-1779). Reputația orașului vine însă mai ales din secolul XIII, când patronajul artelor l-a transformat în capitala literară a Persiei: Saadi a trăit și e înmormântat aici în acel secol, iar Hafez, un secol mai târziu, la fel. Orașul a dat numele soiului de vin Syrah/Shiraz, iar poezia lui Hafez e plină de referințe la vinul shirazi – un contrast izbitor cu Iranul de azi, unde alcoolul e interzis. La o oră distanță stă Persepolis, capitala imperială a unui alt Iran, cel Ahemenid, cu Darius și Xerxes – așa că Shiraz stă, practic, între moștenirea unui imperiu de piatră și cea a unui oraș de poezie și grădini.
Yazd stă între două deșerturi, Dasht-e Kavir și Dasht-e Lut, la 270 km de Isfahan, pe vechiul drum al mătăsii și mirodeniilor. A supraviețuit și a crescut datorită qanaturilor – canale subterane care aduc apă din munți – una dintre cele mai extinse și mai priceput construite rețele din tot Iranul, într-o zonă unde ploaia e aproape inexistentă. Poreclit „orașul turnurilor de vânt” pentru badgirurile care răcesc clădirile fără electricitate – cel din grădina Dowlatabad are 33 de metri, cel mai înalt din Iran – Yazd rămâne și azi unul dintre centrele zoroastrismului: la Ateshkadeh arde un foc întreținut neîntrerupt din anul 470, iar la marginea orașului se vede încă un Turn al Tăcerii, folosit cândva pentru ritualurile funerare zoroastriene. Islam, zoroastrism și iudaism au coexistat aici pașnic, generații la rând, într-un fel rar întâlnit altundeva în Iran.
Tabriz a fost răscruce pe Drumul Mătăsii încă din epoca parților și sasanizilor, iar în secolul XVI a devenit, pentru o vreme, capitala safavidă – exact perioada de vârf a bazarului, ale cărui bolți de cărămidă văzute azi datează în mare parte de atunci. Bazarul din Tabriz e cel mai mare complex de bazar acoperit din lume, trecut pe lista UNESCO în 2010, și rămâne o piață vie, nu un muzeu. Orașul stă în vechea Azerbaidjan istorică, iar majoritatea locuitorilor sunt etnici azeri, vorbitori de turcă azeră – un colț al Iranului cu o identitate lingvistică și culturală vizibil diferită de orașele persane din centrul țării.
Kashan e una dintre cele mai vechi așezări continue din Iran – lângă oraș, Tepe Sialk arată urme de locuire din 6000-5500 î.Hr. A crescut ca oază de deșert pe ruta comercială Qom-Kerman și ca punct de pe Drumul Mătăsii, cunoscut pentru țesăturile de mătase. Conacele de negustori care atrag vizitatorii azi – precum Casa Tabatabaei – nu sunt antice, ci construcții din epoca Qajar, secolul XIX, ridicate de comercianți bogați de covoare și textile, cu camere construite parțial sub pământ în jurul curților interioare, ca să reziste căldurii deșertului. Spre sfârșitul lui aprilie și în mai, orașul găzduiește festivalul de distilare a apei de trandafiri (Golab-giri), care aduce mulțimi doar pentru miros și proces.