Honduras

Tegucigalpa a fost fondată de spanioli pe 29 septembrie 1578, ca „Real de Minas de San Miguel de Tegucigalpa", peste o așezare indigenă deja existentă, direct legată de zăcămintele de argint și aur din munții din jur. Numele vine din nahuatl și e tradus popular „dealurile de argint", deși unii istorici contestă traducerea — susțin că populația locală nu extrăgea argint și că sensul real ar fi mai degrabă „pietre colorate". A devenit capitală abia în 1880, luând locul orașului Comayagua — și nu doar din motive administrative: președintele de atunci, Marco Aurelio Soto, avea acțiuni în Rosario Mining Company, o firmă americană de exploatare a argintului cu operațiuni lângă Tegucigalpa, în San Juancito, așa că mutarea capitalei l-a adus mai aproape de propriile afaceri. Orașul e construit pe dealuri abrupte, fără zonă plată, și tăiat în două de râul Choluteca: Tegucigalpa propriu-zisă pe malul estic, Comayagüela, mai săracă și mai aglomerată, pe cel vestic.

Insula a fost locuită de poporul paya (pech) cu mult înainte ca Columb să ajungă acolo, în 1502, în a patra lui călătorie, botezând-o „Isla de los Pinos". A devenit apoi refugiu de pirați între 1650 și 1700 — se estimează că, la un moment dat, aproape 5.000 de pirați, printre care Henry Morgan, foloseau Insulele Bay ca bază, cât timp englezii ocupau și abandonau zona intermitent. În 1797, după ce britanicii i-au învins pe garifuna în conflictul de pe Saint Vincent, i-au deportat pe insulă; cei mai mulți s-au mutat apoi pe continent, la Trujillo, dar o parte a rămas și a întemeiat Punta Gorda, azi cea mai veche așezare garifuna din Honduras. Din acest amestec — paya, coloniști/pirați englezi, garifuna — Roatán a rămas o insulă vorbitoare de engleză într-o țară hispanofonă, urmare a aproape 120 de ani de control britanic direct (1742-1859).

Orașul își ia numele de la vechea cetate maya Copán, aflată la mai puțin de un kilometru distanță — centru politic, civil și religios al lumii maya timp de aproape 400 de ani. Un funcționar colonial spaniol, Diego García de Palacio, a documentat ruinele încă din 1570, dar situl a rămas neexcavat până în secolul XIX. Monumentul central e Scara Hieroglifică — aproape 30 de metri de trepte acoperite cu circa 2.000 de glife, cel mai lung text maya cunoscut, comandat la mijlocul secolului VIII, care înregistrează domniile a 16 conducători, de la fondatorul K'inich Yax K'uk' Mo' până la „18 Iepure". Ironic, arheologii din anii '30 au rearanjat blocurile căzute într-o încercare de reconstrucție, așa că doar primele 15 trepte mai sunt sigur în poziția lor originală — restul textului „citit" azi e, în bună parte, o reconstituire, nu o certitudine arheologică. Spre deosebire de multe situri arheologice izolate de viața de zi cu zi, ruinele stau la doar un kilometru de centrul orașului, cu străzi din piatră cubică și acoperișuri de țiglă roșie — Copán Ruinas funcționează ca un oraș honduriano obișnuit, cu piață și cafenele legate de fermele de cafea din jur, nu ca o bază turistică ridicată special pentru vizitatori.

Cea mai mică și mai plată dintre Insulele Bay, cu doar 13 km lungime, Utila era cunoscută de pescarii locali pentru un pește uriaș pe care îl numeau „Old Tom" — azi identificat drept rechinul-balenă, iar apele din jurul insulei oferă unele dintre cele mai constante și mai ieftine întâlniri cu rechini-balenă din lume, cu șanse mai mari cam în martie-aprilie și octombrie-decembrie. Din a doua jumătate a secolului XX, Utila și-a construit identitatea ca unul dintre cele mai ieftine locuri din lume unde poți obține certificarea PADI de scufundări, atrăgând o cultură specifică de backpackeri-scufundători care a ținut insula intenționat mai puțin dezvoltată decât Roatán. În cercurile de diving circulă des ideea că Utila e „cum era Roatán înainte" — o comparație care are deja câteva decenii vechime și ține tot mai mult de nostalgie decât de realitatea actuală.