Egipt

Muzeul a fost gândit încă din anii 1990 ca să scoată colecția lui Tutankhamon și restul patrimoniului faraonic din spațiul strâmt al vechiului Muzeu Egiptean din centrul Cairo, dar construcția și amânările succesive (revoluție, pandemie, probleme de finanțare) au întins proiectul pe aproape două decenii. S-a deschis integral publicului pe 4 noiembrie 2025 — nu întâmplător, exact 103 ani de la descoperirea mormântului lui Tutankhamon de către Howard Carter, în 1922. Ce-l diferențiază de orice altă colecție egipteană din lume: pentru prima dată, toate cele peste 5.000 de piese găsite în mormântul lui Tutankhamon sunt expuse împreună, inclusiv obiecte care nu au părăsit niciodată depozitele până acum. La asta se adaugă statuia colosală de 3.200 de ani a lui Ramses al II-lea, așezată chiar în atriul principal, și muzeul dedicat bărcilor solare ale lui Keops, descoperite îngropate lângă piramidă și reconstituite bucată cu bucată.

Siwa a fost unul din cele șapte oracole cele mai respectate ale lumii antice și singurul care nu era grecesc — Templul lui Amon, ridicat pe dealul Aghurmi, la 4 km de orașul de azi, atrăgea pelerini și conducători din tot bazinul mediteranean. Povestea cea mai spectaculoasă rămâne cea a armatei persane a lui Cambyses al II-lea: în 524 î.Hr., 50.000 de soldați trimiși să distrugă oracolul au dispărut fără urmă în deșertul dintre Siwa și restul Egiptului, un mister arheologic nerezolvat nici azi. Cel mai faimos vizitator a rămas Alexandru cel Mare, care în 331 î.Hr. a mers special până aici, după ce cucerise Egiptul, ca preoții oracolului să-l declare fiul lui Amon — confirmarea divină pe care o cereau toți faraonii și pe care Alexandru o voia pentru propria legitimitate. Azi Siwa e cunoscută și pentru izolarea ei culturală: comunitatea berberă locală și-a păstrat limba proprie (siwi), arhitectura din sare și lut, și un ritm de viață legat de curmali și izvoare termale, complet diferit de restul Egiptului.

Piramida lui Keops (Marea Piramidă) a fost ridicată în jurul anului 2550 î.Hr., iar construcția ei a durat aproximativ 23 de ani de muncă a mii de lucrători — nu sclavi, cum s-a crezut multă vreme, ci muncitori plătiți și hrăniți de stat, așa cum arată descoperirile din satele muncitorilor de lângă platou. Alături de piramidele lui Khafre și Menkaure, formează complexul funerar al celor trei faraoni, iar Sfinxul — un leu cu chip de om, sculptat direct din stânca de calcar a platoului — e atribuit de majoritatea egiptologilor tot lui Khafre, ca parte a complexului său funerar. Ce impresionează azi nu e doar mărimea (Marea Piramidă a fost cea mai înaltă construcție din lume timp de peste 3.800 de ani), ci precizia: blocurile de piatră, unele de peste 2 tone, sunt așezate cu o marjă de eroare de câțiva milimetri, fără mortar modern, doar prin șlefuire și potrivire manuală. Sfinxul, lung de 74 de metri, a stat parțial îngropat în nisip secole la rând — a fost dezgropat complet abia în secolul XX — și încă poartă urmele unei erodări și ale lipsei nasului, explicate prin mai multe teorii, de la vandalism istoric la simplă eroziune naturală.

Recifele din fața Hurghadei fac parte dintr-un sistem coralifer care se întinde de-a lungul întregii Mări Roșii, format aproape în întregime din corali duri care cresc de mii de ani, generație după generație de polipi ce-și depun scheletul de calcar unul peste altul. Zona din jurul insulelor Giftun a devenit primul parc marin național al Egiptului, o recunoaștere timpurie a valorii ecologice a acestor ape. Ce le face speciale azi, într-un moment în care recifele din toată lumea se albesc din cauza încălzirii oceanelor: coralii din Marea Roșie arată o toleranță neobișnuită la stres termic, motiv pentru care sunt studiați intens de cercetători care încearcă să înțeleagă cum ar putea rezista recifele și în alte părți ale lumii. Pe lângă sute de specii de corali duri și mii de specii de pești, zona ascunde și epave istorice — Abu Nuhas, supranumit „cimitirul vapoarelor”, e un punct clasic pentru scufundări printre coral și fier ruginit deopotrivă.

Cele două temple au fost sculptate direct în versantul muntelui în secolul XIII î.Hr., în timpul domniei lui Ramses al II-lea — cel mare, dedicat zeilor Ra-Horakhty, Ptah și Amon, are pe fațadă patru statui colosale ale faraonului; cel mic e închinat zeiței Hathor, sub chipul soției sale preferate, Nefertari. Povestea lor din secolul XX e la fel de impresionantă ca vechimea: în 1968, ca să nu fie înghițite de lacul Nasser format după construirea barajului de la Aswan, ambele temple au fost tăiate în peste 1.000 de blocuri de 20-30 tone fiecare și mutate cu 65 de metri mai sus și 200 de metri mai în spate — una din cele mai mari operațiuni internaționale de salvare arheologică din istorie, cu 48 de țări contribuind la finanțare. De două ori pe an, pe 22 februarie și 22 octombrie, soarele pătrunde prin templul mare și luminează statuile din sanctuar, cu excepția lui Ptah, zeul întunericului — un calcul astronomic gândit acum 3.300 de ani și care încă funcționează exact.

Karnak nu e un singur templu, ci un complex construit și extins timp de peste două milenii, din Regatul Mijlociu până în epoca ptolemaică, de zeci de faraoni succesivi — a fost principalul centru de cult al lui Amon-Ra în vechiul Theba (Luxorul de azi) și cel mai mare complex religios ridicat vreodată în lumea antică. Marea Sală Hipostilă, cea mai fotografiată parte a complexului, a fost începută de Seti I în jurul anului 1291 î.Hr. și terminată de fiul său, Ramses al II-lea. Sala are 134 de coloane de gresie așezate pe 16 rânduri, pe o suprafață de aproape 5.000 m² — coloanele centrale ating 21 de metri și susțineau odată un acoperiș cu deschideri prin care lumina cădea în fâșii peste interior, un efect pe care egiptologii îl compară cu o pădure de piatră. Pereții exteriori poartă scene de bătălie săpate de Seti I la nord și Ramses al II-lea la sud, inclusiv textul tratatului de pace cu hitiții din anul 21 al domniei lui Ramses — unul dintre cele mai vechi tratate de pace documentate din istorie.