Ucraina

Liov a fost întemeiat la mijlocul secolului XIII de regele Daniel al Galiției, care i-a dat numele fiului său, Lev. A crescut ca punct de întâlnire pe rutele comerciale dintre Marea Baltică și Marea Neagră, iar de-a lungul secolelor a trecut prin mâinile polonezilor, austriecilor (pe atunci se numea Lemberg), din nou ale polonezilor, apoi sovieticilor și, din 1991, ale Ucrainei independente. Norocul lui a fost că, spre deosebire de Varșovia sau Kiev, orașul n-a fost bombardat masiv în Al Doilea Război Mondial, așa că centrul istoric a supraviețuit aproape intact — de-asta a și intrat pe lista UNESCO încă din 1998. Ce-l face diferit e că a fost construit pe cartiere etnice distincte — armenesc, evreiesc, ucrainean, polonez — fiecare cu arhitectura lui, așa că nu găsești un stil „ucrainean” unitar, ci un amestec baroc-renascentist cu accente italiene și germane. E și inima limbii și culturii ucrainene de vest, spre deosebire de estul și sudul mai rusofone, iar din 2022 a devenit orașul-refugiu al țării — populația a crescut cu sute de mii de oameni fugiți din est, viața culturală (teatre, cafenele, festivaluri) a continuat aproape normal, iar orașul chiar revendică o poveste (parțial legendă) cum că aici ar fi apărut prima cafenea din Europa, deschisă de un ucrainean pe nume Kulczycki după asediul otoman al Vienei. Rachetele au ajuns și la Liov de câteva ori de la începutul războiului — de obicei ținte industriale sau energetice, nu centrul vechi — dar orașul funcționează, iar sirenele de raid aerian sunt parte din peisajul sonor, nu un motiv să anulezi vizita.

Kiev s-a născut ca punct de vamă și trecere pe Nipru, iar în secolele IX-X a devenit capitala Rusiei Kievene — statul medieval din care își revendică rădăcinile atât Ucraina, cât și Rusia, ceea ce explică de ce istoria orașului e mereu și un subiect politic, nu doar arheologic. Catedrala Sfânta Sofia, cu mozaicurile ei din secolul XI aproape intacte, e motivul pentru care centrul e pe lista UNESCO — e una dintre puținele biserici bizantine din Europa de Est care n-a fost refăcută din temelii de-a lungul timpului. Din februarie 2022 orașul a devenit simbolul rezistenței ucrainene — trupele ruse au fost oprite la periferie, în Bucea și Irpin, la doar câțiva kilometri de centru. Azi Kievul trăiește după o curfă (verifică programul local înainte să pleci, de obicei noaptea), cu atacuri cu drone aproape în fiecare noapte pe care sistemul de apărare antiaeriană le interceptează în mare parte, dar muzeele, teatrele și restaurantele funcționează, iar orașul are un ritm de viață mult mai normal decât ți-ai imagina citind știrile. Cartierul Podil, vechiul port de pe malul Niprului, cu funicularul care urcă spre orașul de sus, e zona cea mai vie și mai puțin „oficială” din Kiev.

Odesa a fost întemeiată în 1794 de Ecaterina cea Mare, pe locul unei foste cetăți otomane, Hacâbei, și proiectată de arhitecți francezi și italieni (de Ribas, Richelieu) ca port liber — de-aici planul de bulevarde largi și clădirile cu aer italienesc, complet diferite de restul orașelor ucrainene. A devenit al treilea oraș ca importanță al Imperiului Rus, cu comercianți greci, italieni, evrei și francezi care i-au dat un dialect și un simț al umorului propriu, aproape străin de restul țării. Azi Odesa e un oraș de linia întâi a războiului economic — portul e ținta atacurilor cu rachete și drone aproape săptămânal, pentru că prin el trece o mare parte din exportul de cereale al Ucrainei. Centrul istoric a fost adăugat pe lista UNESCO în 2023 tocmai ca patrimoniu în pericol. Plajele s-au redeschis treptat — erau doar 6-8 oficiale în 2023, aproape 32 în 2025 — dar marea rămâne minată, iar în afara zonelor oficial verificate și patrulate, oamenii chiar au murit călcând pe mine în ultimii ani.

Cernăuți a fost capitala ducatului habsburgic al Bucovinei din 1775, poreclită „mica Vienă” pentru amestecul de nemți, evrei, români, ucraineni și polonezi care au trăit laolaltă aici multă vreme fără prea multe conflicte. Clădirea principală a universității — fosta reședință a mitropoliților Bucovinei și Dalmației, proiectată de arhitectul ceh Josef Hlávka — combină stilul bizantin cu motive de artă populară ucraineană (modelele de pe acoperișurile din țiglă copiază broderiile tradiționale) și e trecută pe lista UNESCO. Pentru un român, orașul are o încărcătură aparte: a fost capitala Bucovinei românești în perioada interbelică, iar multe familii din nordul Moldovei au încă rude sau amintiri legate de el. E și unul dintre cele mai sigure orașe din Ucraina în acest moment — departe de linia frontului, aproape neatins vizual de război — și devine tot mai des o destinație de weekend pentru românii care trec granița la Siret.

Ujhorod a fost întemeiat de tribul slav al croaților albi prin secolele VIII-IX, dar identitatea lui s-a format aproape 900 de ani sub stăpânire maghiară (pe atunci se numea Ungvár), până în 1919, când a devenit capitala regiunii autonome Ruтenia Subcarpatică sub Cehoslovacia. A mai trecut apoi pe rând la Ungaria (1938) și la URSS (1945), iar acest du-te-vino între imperii se vede și azi în arhitectură — un amestec de influențe maghiare, slovace și rutene pe care nu-l regăsești în restul Ucrainei. E, probabil, orașul ucrainean cu cel mai puțin aer „ucrainean” în sensul clasic — promenada Korzo de pe malul râului Uzh, plină de tei, cu castelul deasupra orașului, seamănă mai mult cu un orășel central-european decât cu o capitală regională din Ucraina. Fiind la câțiva kilometri de granița cu Slovacia și Ungaria, Ujhorod funcționează azi mai mult ca punct de trecere spre UE decât ca destinație finală, și rămâne una dintre zonele cele mai calme ale țării.

Orașul a fost construit în 1662 ca o cetate privată de magnatul polonez Andrzej Potocki, care i-a dat numele fiului său, Stanisław — de-aici vechiul nume, Stanisławów. Nu a fost un oraș regal, ci unul ridicat special ca să apere rutele comerciale de raidurile tătarilor și otomanilor. A trecut la Imperiul Habsburgic în 1772 și abia în 1962, sub sovietici, a primit numele actual, după scriitorul Ivan Franko. Rolul lui real azi e de poartă către Carpați, nu de destinație în sine — Bukovel, cea mai mare stațiune de schi din Europa de Est, e la vreo două ore de mers, iar orășele de munte precum Iaremcea sunt la fel de aproape. Centrul vechi habsburgic, cu piața Rynok, e mult mai mic și mai puțin cunoscut decât cel din Liov, dar și mai calm și mai ieftin — genul de oraș în care stai o noapte înainte sau după drumul spre munte.