Casa de piatră de pe Bülbüldağı (Muntele Privighetorii), lângă Efes, a fost identificată în 1881 de preotul francez Julien Gouyet, pornind de la descrierile din vedeniile călugăriței germane Anne Catherine Emmerich, publicate postum de Clemens Brentano - o femeie care nu văzuse niciodată locul, dar îl descrisese cu precizie. Zece ani mai târziu, doi misionari lazariști din Smirna au reconfirmat locul, aflând că sătenii din Şirince, urmași ai primilor creștini din Efes, venerau ruina de multă vreme.
Biserica Catolică nu s-a pronunțat oficial nici pentru, nici împotriva autenticității locului, dar asta n-a oprit trei papi - Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea - să vină în pelerinaj aici. Ce-i cu adevărat aparte e că locul e venerat deopotrivă de creștini și de musulmani, care o cinstesc pe Maria ca mamă a unui profet - rar găsești un sanctuar unde cele două tradiții se roagă atât de aproape una de alta.
- ·Bilet doar la poarta de intrare, se acceptă și cardul
- ·Nu ai voie cu mașina proprie sus pe munte - accesul se face cu naveta inclusă în bilet
- ·Vino dimineața devreme, înainte de autocarele din Kuşadası și Selçuk; acoperă-ți umerii, e loc de rugăciune activ
Preț bilet și cât durează vizita la Casa Fecioarei Maria (Meryemana)
Intrarea la Casa Fecioarei Maria (Meryemana) costă 13 € de persoană.
Rezervă-ți 30-45 minute pentru vizită.
Cum ajungi la Casa Fecioarei Maria (Meryemana) din România?
Casa Fecioarei Maria (Meryemana) e în Kuşadası.
Ce mai vezi în Kuşadası?
Ephesus a fost întemeiat ca așezare greacă pe coasta Ioniei, cu urme de locuire încă din epoca miceniană, și a devenit unul dintre marile orașe-port ale lumii antice, cunoscut mai ales pentru Templul Artemidei, una din cele Șapte Minuni ale Antichității. Sub romani orașul a atins apogeul: Biblioteca lui Celsus, cea mai fotografiată clădire de azi, a fost ridicată între 114 și 117 d.Hr. de Tiberius Julius Aquila, ca mausoleu și omagiu pentru tatăl său, guvernator al provinciei Asia — adăpostea peste 12.000 de suluri. Ce impresionează la Efes nu e o singură clădire, ci scara întregului oraș: un teatru de 25.000 de locuri, o stradă principală placată cu marmură, latrine publice comune, un sistem de canalizare funcțional acum 2.000 de ani. E printre cele mai bine conservate orașe romane din bazinul mediteranean, exact fiindcă a fost abandonat treptat pe măsură ce portul s-a colmatat cu nisip — marea s-a retras de lângă el, iar orașul a rămas înghețat în timp, la câțiva kilometri în interiorul uscatului de azi.
Insula a fost fortificată prima dată de genovezi în secolul XIII, apoi refăcută și extinsă de otomani - citadela interioară și armamentarul au fost construite în 1533 din ordinul amiralului Hayreddin Barbarossa, unul dintre cei mai cunoscuți comandanți navali otomani. Zidurile exterioare au fost adăugate mai târziu, prin 1770, ca reacție la Revolta Orlov, când o flotă rusă amenința coasta egeeană. Până în 1957, insula era accesibilă doar cu barca - abia atunci s-a construit digul-șosea de 350 de metri care o leagă de Kuşadası azi. Numele vine, cel mai probabil, de la porumbeii care cuibăreau în zidurile cetății și erau folosiți de marinari ca reper vizual la intrarea în port. În 2020 a intrat pe lista tentativă UNESCO, alături de alte fortărețe genoveze de pe rutele comerciale medievale din regiune.
Satul actual a fost întemeiat de greci care s-au mutat aici din Efes după ce orașul antic a fost abandonat, prin secolul XV. Există și o poveste mai colorată: că primii locuitori ar fi fost sclavi greci eliberați, care au numit locul „Çirkince” (urât) ca să descurajeze pe alții să-i urmeze. Abia în 1926, guvernatorul Izmirului a schimbat numele în Șirince — „plăcut”. Până în 1923, satul avea peste 1.000 de case, toate locuite de greci ortodocși care vorbeau o turcă veche. Schimbul de populație din 1923 dintre Grecia și Turcia a golit satul de locuitorii lui originari, înlocuiți cu musulmani vorbitori de greacă veniți din Creta. Casele de piatră au rămas, iar azi Șirince trăiește din vin de fructe — cârciumile mici din centrul satului fac degustări din propriile producții de dud, piersică sau rodie, continuare directă a agriculturii satului grecesc de altădată.