Museo de las Peregrinaciones (Muzeul Pelerinajelor)

Regele Fernando II l-a pus pe Maestrul Mateo la treabă în 1168, să termine catedrala. Pórtico de la Gloria — închiderea de vest a bazilicii — a fost gata în 1188, scrie negru pe alb pe pragurile de piatră. Amestecă influențe franceze, italiene și spaniole, ține de trecerea spre goticul spaniol și înghesuie peste 200 de figuri sculptate, revoluționar pentru arta romanică fiindcă fiecare față e a ei, cu expresie proprie. La bază, Mateo s-a sculptat pe el însuși, în genunchi, smerit; localnicii l-au făcut sfânt pe cont propriu, Santo dos Croques, și se izbeau cu fruntea de a lui pentru noroc, până l-au pus sub protecție. Restaurarea din 2008-2018 a scos la lumină trei straturi de policromie medievală originală de sub secole de praf și ulei — practic vezi altă catedrală decât acum zece ani.

Turul ăsta te scoate direct pe acoperișul de granit al catedralei, pe unde umblau meșterii medievali la întreținere — de-aia e în trepte, gândit pentru mers, nu doar ca să se scurgă apa. Cubiertele au ieșit dintr-o restaurare terminată în 2021, iar drumul urcă 140 de trepte pe dinăuntru până la Turnul Carraca, la vreo 72 de metri. Numele vine de la carraca, o hârâitoare de lemn care ține locul clopotelor în Vinerea Mare și Sâmbăta Mare din Săptămâna Sfântă — zgomotul ei aspru se potrivea cu doliul, când clopotele tac. Capitulul catedralei a reînviat obiceiul în 2010, iar carraca mai sună și azi, de cinci ori în cele două zile. De sus vezi tot Santiago de Compostela și diferența dintre turnul romanic original al fațadei Obradoiro și adăugirile baroce de mai târziu.

Piața merge din 1873, pe locul fostului palat al conților de Altamira, dar clădirea de azi nu e cea originală — vechea structură a fost dărâmată în 1937, iar arhitectul Joaquín Vaquero Palacios a ridicat pavilionul de acum în 1941, în stil eclectic, refolosind pavajul de granit și zidul dinspre strada Virxe da Cerca din piața veche. Planul are două curți pătrate, împărțite în opt secțiuni, deschise spre o piațetă centrală cu fântână. E a doua atracție ca vizite din oraș, imediat după catedrală, dar rămâne înainte de toate o piață adevărată, nu un decor pentru turiști — o țin aproape 70 de producători și negustori galicieni strânși într-o cooperativă. Multe tarabe vând pește și fructe de mare proaspete pe care le duci direct la restaurantele din piață și ți le gătesc pe loc — un obicei local vechi, nu un truc scos pentru Instagram.

Piața poartă numele atelierului de pietrari — „obradoiro” — care a dăltuit secole la catedrală; fațada barocă vestică de azi a fost pusă între secolele XVII și XVIII peste turnurile medievale, iar acelea au ajuns la 74 de metri abia pe la mijlocul secolului XVIII, sub arhitectul Fernando Casas y Novoa. Catedrala în sine a început să fie ridicată din 1075, pe locul unde tradiția pune mormântul Apostolului Iacob. Piața adună peste 700 de ani de arhitectură — Palatul Rajoy, Hostal de los Reyes Católicos, Colegiul San Jerónimo, fiecare în alt stil — dar rolul ei adevărat e altul: e capătul Drumului lui Iacob pentru mai toți pelerinii, clipa în care ieși din Pórtico de la Gloria și vezi piața întâia oară. Dis-de-dimineață, înainte ca autocarele să descarce turiștii de o zi, e aproape goală, iar liniștea de-atunci înseamnă altceva decât cea de la prânz.

Fondată în secolul VI și reconstruită în stil baroc monumental în secolele XVII-XVIII, mănăstirea asta e al doilea lucru pe care-l vezi în Santiago, fie că vrei, fie că nu: fațada ei uriașă se ridică chiar lângă catedrală, așa că pelerinii dau de ea din primul minut. E în patrimoniul UNESCO, ca parte din ansamblul catedralei. Înăuntru are un claustru împodobit și o curte care nu se sfiește deloc — continuarea firească a catedralei, dacă tot ai ajuns până aici.

Un parc de 18 hectare făcut în secolul XVIII, cu alei de piatră și șiruri de chiparoși. E pe înălțime, așa că de aici vezi turlele catedralei și acoperișurile orașului vechi dintr-o parte pe care n-o prinzi de jos. Nu e o atracție, e locul unde ies localnicii când s-au săturat de îmbulzeala de pe străduțele medievale — cel mai bine dimineața devreme sau la apus, când lumina cade cum trebuie.