Doha, Qatar

Muzeul a fost proiectat de arhitectul chino-american I.M. Pei, scos practic din pensie la 91 de ani pentru acest proiect – a călătorit șase luni prin lumea musulmană ca să înțeleagă arhitectura islamică înainte să deseneze o linie, iar inspirația finală i-a venit de la un sabil (fântână pentru abluțiuni) din secolul XIII, de la Moscheea lui Ahmad Ibn Tulun din Cairo. Muzeul s-a deschis pe 22 noiembrie 2008, inaugurat de emirul de atunci, Sheikh Hamad. Clădirea stă pe o peninsulă artificială, la aproape 60 de metri de țărm, legată de continent prin trei poduri, iar fațada de calcar deschis la culoare a fost aleasă special ca să prindă diferit lumina în funcție de ora zilei – Pei a folosit sticlă doar pe latura nordică, pentru o priveliște largă spre Golf. Înăuntru, colecția acoperă 14 secole de artă islamică, de la manuscrise la bijuterii, adunată din tot spațiul musulman, nu doar din regiunea Golfului.

Clădirea, deschisă oficial în martie 2019, după ce construcția a început în 2011, e opera arhitectului francez Jean Nouvel și e inspirată de „trandafirul de deșert” – o formațiune minerală reală, în care cristale de gips sau baritină se îngemănează în formă de petale sub suprafața unui bazin de sare. Nouvel a povestit că a căutat un „element simbolic” care să lege trecutul beduin al Qatarului de prezentul lui, și și-a amintit de acest fenomen geologic. Rezultatul e o structură de 350 de metri lungime, formată din peste 500 de discuri interconectate, curbate spre interior – o geometrie complexă care nu seamănă cu nimic altceva construit în regiune. În centrul ei se află, păstrat și integrat în noua construcție, Palatul Sheikh Abdullah bin Jassim, reședința fostului conducător al Qatarului, ca o legătură fizică directă între vechiul și noul muzeu.

Souq Waqif a început acum peste un secol ca punct de schimb de weekend pe malul wadiului Msheirib, între beduinii nomazi și localnici – numele vine de la faptul că negustorii „stăteau în picioare” (waqif) să-și vândă marfa, pentru că piața se inunda ocazional cu apă de mare. Boom-ul economic din anii '90 l-a lăsat în declin, iar în 2003 un incendiu a distrus mare parte din structura veche. Reconstrucția începută din 2004 și terminată în 2008 a fost condusă după desenele artistului qatarian Mohamed Ali Abdullah, care a documentat cum arăta piața înainte de incendiu – acoperișurile de metal au fost înlocuite cu lemn de dangeal și stuf, exact ca în trecut. Rezultatul e o piață care arată „veche” dar e în mare parte reconstruită după 2004, ceva ce ghizii locali recunosc deschis – autenticitatea stă în funcție, nu în cărămizi. Suk-ul șoimilor din interior, unde localnicii încă vin să cumpere și să arate păsări de vânătoare, e una dintre puținele părți unde tradiția n-a fost întreruptă niciodată.

The Pearl a fost conceput la începutul anilor 2000 ca răspuns qatarian la proiectele de insule artificiale din Dubai, în special Palm Jumeirah, și a fost prima bucată de teren din Qatar deschisă pentru proprietate imobiliară străină. Lucrările de umplere au început în 2004, extinzând țărmul cu 350 de metri spre est, iar până în 2006 zona era deja consolidată deasupra apei; Porto Arabia, primul cartier locuit, a primit rezidenți din 2009. Numele vine direct din trecutul Qatarului – înainte de petrol, țara trăia din comerțul cu perle, iar insula artificială a fost ridicată chiar deasupra fostelor ape de scufundare pentru perle din Golf. Azi e împărțită în zece cartiere cu identități diferite, inspirate din arhitectura mediteraneană și europeană – Qanat Quartier copiază vizibil Veneția, cu canale, poduri colorate și trepte care scot sunete când calci pe ele, în timp ce Porto Arabia are o promenadă de 3,5 km de-a lungul unui port plin de iahturi.