La o privire
Cum te miștiAutocare pentru orașe, mașină pentru coastă
Între orașele mari, autocarele (Bus Éireann, GoBus) sunt frecvente și ieftine, iar trenurile leagă rutele principale. Pentru Wild Atlantic Way și zonele rurale, o mașină închiriată (condusă pe stânga) îți deschide mult mai multe opțiuni.
Cum ajungi din România
4 zboruri directeDe neratat în Irlanda
must-see · votează.jpg)
Stâncile s-au format acum peste 300 de milioane de ani, în perioada carboniferă, când zona se afla aproape de ecuator, sub un delta fluvial care depunea straturi succesive de nisip, silt și argilă — de-acolo vine alternanța de gresie și șist vizibilă azi pe fața stâncii. Turnul O'Brien, punctul de belvedere din mijlocul traseului, a fost ridicat în 1835 de Cornelius O'Brien, moșier local și viitor membru al Parlamentului, special ca să atragă turiștii victorieni curioși să vadă panorama. În punctul cel mai înalt, lângă turn, stâncile ajung la 214 metri deasupra Atlanticului. Colonii de papagali-de-mare (puffini) cuibăresc pe praguri primăvara și la începutul verii, iar imaginea falezelor a apărut în filme ca „Harry Potter și Prințul Semipur” (peștera lui Salazar Slytherin a fost filmată aici) și „The Princess Bride”, unde au jucat rolul faimoaselor „Cliffs of Insanity”. E printre cele mai vizitate obiective naturale din Irlanda, cu peste un milion de vizitatori anual.
Arthur Guinness a semnat în 1759 un contract de închiriere pe 9.000 de ani pentru un teren de 4 acri la St James's Gate, cu o chirie de 45 de lire pe an — clauza a devenit legendară, deși azi e depășită, fiindcă firma a cumpărat terenul definitiv de mult. De-acolo a crescut o berărie care a ajuns cea mai mare din Irlanda în 1838 și cea mai mare din lume în 1886, cu peste 1,2 milioane de butoaie produse anual. Clădirea actuală, deschisă în 2000, a fost inițial fabrica de fermentare a berăriei și e construită în jurul unui atrium care, privit de sus, are forma unei halbe de bere de un pint. Vizita se termină la Gravity Bar, la ultimul etaj, cu vedere panoramică 360° peste Dublin și un pint inclus în bilet — azi e cea mai vizitată atracție cu plată din Irlanda.
Traseul de 179 de kilometri ocolește peninsula Iveragh, locuită încă din neolitic — de-a lungul lui apar cercuri de piatră, fortificații circulare și mănăstiri creștine timpurii. Marea Foamete din 1845-1852 a lovit regiunea deosebit de dur, iar multe sate au fost abandonate atunci; căsuțele ruinate de pe traseu sunt rămășițe directe ale acelei perioade, nu decor turistic. Din portul Portmagee pleacă bărcile spre Skellig Michael, o insulă stâncoasă la 12 km în larg, unde călugări creștini au construit o mănăstire între secolele VI și VIII, ajunsă azi pe lista UNESCO — se urcă pe peste 600 de trepte de piatră tăiate direct în stâncă. Insula a devenit și mai cunoscută după ce a servit ca decor pentru scenele lui Luke Skywalker din „Star Wars: Ultimii Jedi”.
Manuscrisul a fost realizat în jurul anului 800 de călugări din tradiția columbană, probabil început pe insula scoțiană Iona și terminat sau păstrat la mănăstirea din Kells, comitatul Meath, după ce un atac viking din 806 a ucis 68 de călugări pe Iona și i-a forțat pe supraviețuitori să se refugieze. Cartea a ajuns la Trinity College în 1661, trimisă acolo pentru siguranță după distrugerile provocate de raidurile lui Cromwell asupra instituțiilor religioase. Azi se expun doar câteva pagini deodată, în lumină controlată, din cele patru volume — restul rămâne protejat de degradare. Vizita continuă în Long Room, sala bibliotecii vechi construită între 1712 și 1732, cu cele mai vechi 200.000 de cărți ale colecției aliniate pe rafturi de lemn până în tavan. E frecvent comparată cu biblioteca de la Hogwarts din filmele Harry Potter, deși filmările nu au avut loc aici — asemănarea e doar vizuală.
Orașe
cost · ce vezi
Vikingii au întemeiat aici o tabără de iernare pentru corăbii ("longphort") pe la 841, lângă un iaz întunecat format acolo unde râul Poddle se varsă în Liffey — de la "Dubh Linn" (iazul negru) vine numele actual. Au fost alungați de localnici în 902, dar s-au întors în 917 și au transformat așezarea într-un nod comercial norvegian de prim rang, ajungând, potrivit istoricilor, una dintre cele mai mari piețe de sclavi din vestul Europei — detaliu pe care broșurile turistice îl ocolesc, dar pe care sursele istorice îl confirmă. Amestecul dintre vikingi și gaelici a dat naștere unei culturi hibride, hiberno-nordice, vizibilă azi în obiecte de muzeu greu de atribuit uneia sau alteia dintre cele două tabere — până când Brian Boru a pus capăt puterii vikinge la Clontarf, în 1014. Ce diferențiază Dublin de restul Irlandei e tocmai rolul dublu pe care l-a jucat: secole la rând a fost centrul administrației britanice în Irlanda (Dublin Castle a rămas sediul puterii coloniale până în 1922), deci capitala unei țări care s-a luptat, în bună parte, chiar împotriva orașului care azi îi reprezintă identitatea. E și oraș UNESCO al Literaturii din 2010, cu Joyce, Beckett, Wilde și Shaw ca reper — dar merită spus că arhitectura georgiană de cărămidă roșie care dă senzația de "englezesc" e chiar produsul acelei perioade de administrație britanică, nu o contradicție.
Orașul s-a format în jurul unui castel normand din secolul XIII, controlat de 14 familii negustorești cunoscute drept "Triburile din Galway" — ele au transformat gura râului Corrib, acolo unde se varsă în golful Galway, într-un port comercial major, cu legături directe spre Spania: vin și mirodenii spaniole erau schimbate pe lână, pește și piei irlandeze. Arcul Spaniol, construit în 1584 ca parte din zidurile de apărare, marca exact locul unde galioanele spaniole descărcau marfa. Chiar peste râu de Arcul Spaniol se află Claddagh, fostul sat de pescari care, până în secolul XX, era o comunitate de sine stătătoare, vorbitoare de irlandeză, cu port popular și obiceiuri proprii — de aici vine, de altfel, inelul Claddagh. Galway stă la marginea celui mai mare Gaeltacht (regiune de limbă irlandeză) din țară, ceea ce explică de ce orașul e considerat, informal, centrul cultural al vestului Irlandei — reputație confirmată și de titlul de Capitală Europeană a Culturii în 2020.
A pornit ca așezare monahală întemeiată de Sfântul Finbarr în secolul VI, pe o insulă mlăștinoasă din estuarul râului Lee — de altfel, "Corcaigh" înseamnă mlaștină. Vikingii au extins-o în secolul X tocmai pentru poziția strategică la vărsare, iar normanzii au continuat în secolul XII cu ziduri de apărare și catedrală. Porecla de "Oraș Rebel" vine dintr-un episod concret din 1491, când Cork a fost singurul comitat irlandez care l-a susținut integral pe pretendentul la tron Perkin Warbeck împotriva coroanei engleze — pedeapsa a fost retragerea cartei orașului. Reputația s-a întărit prin activitatea fenienilor în secolul XIX și prin lupta dură a IRA în Războiul de Independență, care a culminat cu incendierea centrului orașului de trupele britanice în decembrie 1920. Azi porecla trăiește mai mult în glumă, pe tricouri cu "Republica Populară Cork", dar mândria locală e reală, alimentată și de dominația la hurling — 30 de titluri All-Ireland.
A pornit ca așezare monahală întemeiată de Sfântul Canice în secolul VI (de aici catedrala St Canice's), dar a devenit important ca oraș comercial normand în evul mediu, sub controlul familiei Butler, care și-a făcut din Castelul Kilkenny reședința timp de aproape 600 de ani. Între 1642 și 1649 a fost, la propriu, capitala Irlandei — sediul Confederației Catolice de la Kilkenny — până când cucerirea lui Cromwell a pus capăt episodului. Porecla "Orașul de Marmură" e puțin înșelătoare: piatra neagră cu incluziuni fosile albe folosită la clădirile din centru nu e marmură propriu-zisă, ci calcar lustruit, extras local — dar a fost suficient de apreciat cât să ajungă exportat până la mormântul lui Richard III din Catedrala Leicester. Rezultatul e cel mai bine păstrat centru medieval din Irlanda, cu castelul la un capăt și catedrala la celălalt, legate printr-o singură stradă principală.
Zona era locuită încă din epoca bronzului, dar orașul propriu-zis s-a format în jurul unei așezări monahale de pe insula lacului (Abația Innisfallen, secolul VII) și al Castelului Ross, construit de clanul McCarthy Mór în secolul XV. Marea schimbare a venit în secolul XVIII, când peisajul de lacuri și munți a atras primii călători de Grand Tour, iar sosirea căii ferate la mijlocul secolului XIX a transformat definitiv orașul într-o destinație turistică victoriană. În 1932, familia Vincent-Bourn a donat statului irlandez moșia Muckross, act care a dus la înființarea Parcului Național Killarney — primul parc național din Irlanda, azi peste 10.000 de hectare și parte din rezervația biosferă UNESCO. Practic, întreaga economie a orașului e construită de aproape două secole în jurul turismului, iar trăsurile cu cai ("jaunting cars") care duc turiștii prin parc nu sunt un decor pentru poze, ci o meserie transmisă în aceleași familii de generații.
Vikingii au întemeiat orașul în 914, alegând un port natural adânc pe râul Suir, suficient de bun pentru corăbiile lor și, mai târziu, pentru vasele comerciale medievale — e cel mai vechi oraș din Irlanda cu locuire neîntreruptă. Spre deosebire de majoritatea așezărilor nordice din Irlanda, Waterford și-a păstrat numele de origine norvegiană (Vadrarfjordr), nu unul irlandez — un detaliu lingvistic rar. Turnul Reginald, ridicat pe chei în jurul anului 1003, e cea mai veche clădire civică din Irlanda încă în picioare. Numele orașului e legat azi de cristalul Waterford, produs din 1783 de frații Penrose și devenit reper mondial pentru sticlărie fină — dar povestea nu e doar de succes: fabrica originală s-a închis brusc în 2009, în plină criză economică, cu muncitorii ocupând incinta câteva săptămâni până la un acord de despăgubire. Producția s-a reluat din 2010, la scară mult redusă, într-un atelier nou din centrul orașului, iar cea mai mare parte a cristalului Waterford vândut azi e fabricată, de fapt, în afara Irlandei.