Budapesta, Ungaria

Structura pe care o vezi azi n-are nimic medieval, deși stă pe fundația zidurilor de apărare din secolul XVIII care protejau Buda dinspre breasla pescarilor din Vízváros (Orașul de Apă), cei care în vremuri de război apărau chiar acel tronson de zid. Arhitectul Frigyes Schulek — același care a restaurat Biserica Matia de alături — a construit bastionul între 1895 și 1902, în stil neo-romanic, ca parte a marilor lucrări de înfrumusețare dedicate mileniului maghiar. Cele șapte turnuri conice nu sunt decorative întâmplător: simbolizează cele șapte triburi maghiare conduse de căpeteniile care au întemeiat Ungaria în 895. Diferența față de orice altă „cetate” e că Bastionul n-a fost gândit niciodată să apere ceva — a fost, de la bun început, doar un punct de belvedere peste Dunăre și Pesta. A fost avariat serios în asediul Budapestei din 1944-45 și reconstruit abia până în 1953. Azi terasele de jos sunt libere tot timpul anului, iar cele de sus, cu cel mai bun unghi spre Parlament, se plătesc doar ziua.

Bazinele s-au construit între 1909 și 1913 după planurile lui Győző Czigler, profesor la Politehnica din Budapesta, care n-a apucat să vadă șantierul început — a murit chiar în 1909, iar colegii lui, Ede Dvořák și Kálmán Gerster, au dus proiectul mai departe în stil neo-baroc. Apa termală vine dintr-un puț artezian săpat între 1866 și 1878 de inginerul Vilmos Zsigmondy, la aproape un kilometru adâncime — o lucrare uriașă pentru tehnologia epocii. Complexul a fost botezat după contele István Széchenyi, reformatorul supranumit „cel mai mare maghiar”, deși inițial planul purta numele mai prozaic de „baia arteziană”. E cea mai mare baie medicinală din Europa — optsprezece bazine în total, trei afară și cincisprezece înăuntru, plus saune și băi de aburi. Imaginea care a făcut-o celebră e cea a bătrânilor jucând șah pe table plutitoare, chiar în bazinul exterior de 38 de grade, cu tablele lor personale aduse de acasă, nu puse acolo de administrație. Izvorul care alimentează totul a fost găsit definitiv în 1938, la 1256 de metri adâncime și 77 de grade — apa se răcește pe traseu până la temperatura de scăldat.

Clădirea a apărut dintr-un concurs de arhitectură organizat în 1882, după ce Buda, Óbuda și Pesta s-au unit oficial în 1873 și Ungaria a vrut un sediu al puterii pe măsura ambițiilor ei. A câștigat Imre Steindl, cu un proiect neogotic care semăna intenționat cu Palatul Westminster de la Londra — politicienii maghiari voiau să arate apartenența la Europa de Vest, nu la trecutul otoman al regiunii. Construcția a durat din 1885 până în 1904, iar clădirea a fost inaugurată simbolic în 1896, la o mie de ani de la cucerirea Bazinului Carpatic de către triburile maghiare — de-asta are exact 96 de metri înălțime, cifră aleasă special pentru anul 896. Steindl n-a apucat s-o vadă terminată: și-a pierdut vederea în ultimii ani de șantier și a murit în 1902, cu doar câteva săptămâni înainte ca lucrările să fie declarate gata. Astăzi doar aproximativ o zecime din cele 691 de camere se vizitează, pentru că restul e încă folosit de Parlamentul unicameral al Ungariei — aripa simetrică, gândită inițial pentru o Cameră a Lorzilor, a rămas birouri, fiindcă sistemul bicameral n-a mai existat niciodată acolo. Sub cupolă, păzită de gardă militară, stă Coroana Sfântului Ștefan, cea mai importantă relicvă a statului maghiar.