Mănăstirile Meteora

Parthenonul a fost construit între 447 și 432 î.Hr., sub conducerea politică a lui Pericle, de arhitecții Ictinos și Callicrates, cu supravegherea sculpturală a lui Fidias - cel care a creat și statuia colosală din aur și fildeș a Athenei Parthenos, așezată în interior. Proiectul făcea parte dintr-un program mai amplu de reconstrucție a Acropolei după ce persanii distruseseră templele anterioare în 480 î.Hr., plătit parțial din vistieria Ligii de la Delos. Jumătate din frizele și metopele originale nu mai sunt la Atena - între 1801 și 1812, agenții lordului Elgin le-au demontat și le-au trimis la Londra, unde se află azi în British Museum sub numele de „Elgin Marbles”. Grecia cere oficial restituirea lor din 1983, iar disputa rămâne nerezolvată. Noul Muzeu al Acropolei, construit special cu spații goale pregătite pentru piesele lipsă, e argumentul vizual cel mai puternic al Greciei în discuția asta.

Agora ateniană a funcționat ca centru al vieții publice din secolul VI î.Hr. - loc de dezbateri politice, tranzacții comerciale, procese și competiții atletice, chiar termenul „agora” vine de la verbul „a se aduna”. Templul lui Hefaistos, ridicat pe colina Kolonos Agoraios prin 450 î.Hr., ca parte a programului de reconstrucție al lui Pericle, e cel mai bine conservat templu doric din toată Grecia continentală. Stoa lui Attalos, refăcută complet între 1953 și 1956 de Școala Americană de Studii Clasice (cu finanțare Rockefeller), arată azi exact cum arăta originalul din secolul II î.Hr. - practic un mall antic, cu 42 de spații comerciale pe două niveluri, distrusă de herulii în anul 267 d.Hr. și reconstruită aproape 1700 de ani mai târziu ca muzeu.

Plaka s-a dezvoltat direct peste așezările rezidențiale ale Atenei antice, pe versanții de nord și est ai Acropolei - motiv pentru care poartă porecla „Cartierul Zeilor”. Numele „Plaka” apare prima dată în documente din a doua jumătate a secolului XVII, cu origine disputată: unii îl leagă de o placă de marmură găsită lângă o biserică din zonă, alții de cuvântul turcesc pentru piatră plată (referire la pavajul din perioada otomană), alții de termenul albanez pentru „vechi” - Plaka a avut o comunitate albaneză importantă până spre finalul secolului XIX. Extinderea zonei ca atare, dincolo de perimetrul restrâns din jurul Monumentului lui Lysicrates, s-a produs abia după 1834, o dată cu dezvoltarea Atenei ca nouă capitală a regatului. Azi rămâne singurul cartier din centrul Atenei cu structură pre-industrială păstrată, un labirint de străduțe pietonale, case neoclasice și curți cu portocali care contrastează puternic cu bulevardele din jur.

Construcția Olympieionului a durat, cu întreruperi, peste 600 de ani - a început în 515 î.Hr. sub tiranul Pisistratos cel Tânăr, s-a oprit când Clistene a instaurat democrația în 508 î.Hr. și a fost reluată sporadic de-a lungul secolelor de diverși conducători eleniști, până când împăratul roman Hadrian a finalizat-o și a dedicat-o oficial în anul 131-132 d.Hr. Cu cele 104 coloane corintice originale (din care mai stau azi doar 15-16, plus una căzută la pământ după o furtună din 1852), a fost, la vremea lui, printre cele mai mari temple ridicate vreodată în lumea antică - 107 metri lungime, 41 lățime. Hadrian, cunoscut pentru dragostea lui față de cultura greacă, și-a plasat aici și propria statuie, alături de cea a lui Zeus, un gest simbolic prin care se poziționa ca protector al elenismului.

Turnul actual a fost ridicat de otomani după ce sultanul Murad al II-lea a cucerit Salonicul în 1430, probabil pe locul unui turn bizantin mai vechi. Vreme de secole a făcut parte din zidurile orașului, marcând granița dintre cartierul evreiesc și cimitirele musulmane și evreiești din afara zidurilor. Numele de azi ascunde un trecut mult mai sumbru - în 1826, sultanul Mahmud al II-lea a ordonat masacrarea ienicerilor răzvrătiți închiși acolo, iar turnul a rămas cunoscut drept „Turnul Sângelui” până spre finalul secolului XIX. A devenit „Turnul Alb” abia în 1890, când a fost văruit de un condamnat în schimbul eliberării sale. Azi găzduiește un muzeu despre istoria orașului și e simbolul vizual al Salonicului, la fel cum Acropolea e al Atenei.

Venețienii au ridicat Palamidi între 1711 și 1714, într-un timp surprinzător de scurt pentru o fortăreață de mărimea asta - a fost ultima construcție militară majoră pe care Veneția a ridicat-o în afara granițelor proprii, proiectată de inginerul Antonio Gambello cu opt bastioane legate prin ziduri, gândite să se sprijine reciproc în apărare. Ironia e că, la un an după ce a fost terminată, în 1715, otomanii au cucerit-o oricum. Grecii au recucerit-o în 1822, în timpul Războiului de Independență, iar din 1840 și aproape un secol încolo a funcționat ca închisoare. Cele 857 de trepte care urcă spre fortăreață (cunoscute impropriu drept „999 de trepte”) au fost săpate chiar de prizonieri, sub supravegherea armatei bavareze aduse de regele Otto.